M-am îndrăgostit ireversibil de jazz în momentul când am ascultat prima oară Bitches Brew. Mă rog, de fapt de un anumit tip de jazz, având în vedere super-albumul despre care vorbim. Aveam un pic peste 20 de ani iar pasajul de bass al lui Dave Holland de pe uvertura Pharaoh's Dance mi se părea o lume extraterestră care îmi vorbeşte direct mie.

Săgeţile pe care le trimitea apoi Miles Davis cu trompeta nu făceau decât să întregească acest peisaj marţian. Aceea, pentru mine, era Muzica.

A urmat apoi o înregistrare de pe To Be Continued, al chitaristului norvegian Terje Rypdal. Se numea Morning Lake şi pentru mine era pasul următor după Bitches Brew, ca şi cum cineva ar fi arătat modul în care se poate merge mai departe în jazz. Nu crezusem în viaţa mea că cineva poate să bată la tobe cum o făcea DeJohnette pe această piesă. Cât despre solo-urile abstracte, îngheţate, ale lui Rypdal, însoţite de vuietul ca de copac noduros al contrabassului lui Vitous, plus răspunsurile delicate ale pianului, îmi transportau pur şi simplu fiinţa spre zări neştiute, unde de exemplu literatura nu mă purtase niciodată.

A venit după aceea o vară, să fie 3 ani de atunci, în care am ajuns la Gărâna. Cap de afiş era Rypdal însuşi, deci iată că povestea mea cu jazzul intra într-o nouă etapă: zeii puteau fi văzuţi şi pe viu. În momentul când a început concertul însă, am încremenit. Bătrânul norvegian venise cu un baterist demonic pe nume Paolo Vinaccia, care mai că nu mânca din tobe, atât de hotărât şi de talentat era. Insist asupra numelui Vinaccia pentru că are de-a face cu povestea mea, drept care voi şi reveni la el în paragrafele următoare.

Înflăcărat, prin urmare, de universul muzical care îmi răsuna în creieri deja de câţiva ani, m-am (re)apucat eu însumi de muzică, pentru că mai avusesem o trupă când aveam 20 de ani. Prilejul de data aceasta a fost însă priet