Marti seara, l-am avut invitat la Tribuna Zero de la EuropaFM pe Eduard Carol Novak, primul si unicul campion paralimpic din istoria sportului romanesc, ciclistul medaliat cu aur la Londra 2012 in proba de urmarire. Desi ii stiam povestea, ea m-a emotionat din nou, m-a tulburat.
Originar din Miercurea Ciuc, unde locuieste si azi, implinise 16 de ani si cucerise 26 de titluri nationale la patinaj viteza cand, in urma unui accident de masina, a ramas fara laba piciorului drept.
Parea ca drumurile lui s-au infundat definitiv. Ca a pierdut pentru totdeauna pariul cu viata, asta deoarece majoritatea celor loviti de soarta clacheaza mai devreme sau mai tarziu. De regula, mai devreme. Isi plang singuri de mila si le sugereaza celorlalti s-o faca. Se inchid in ei, se instraineaza. Daca putini indraznesc sa lupte, si mai putini reusesc sa castige.
Eduard Carol Novak n-a dezarmat. Silit sa uite de patinaj, s-a apucat de ciclism cu intentia, marturisita si marti, “de a fi cel mai bun, de a fi exemplu”. Ca sa-si atinga scopul, a muncit ca la galere. A impins in pedale cu piciorul sanatos si, in egala masura, cu cel protezat “cate 6-7 ore pe zi, indiferent de anotimp, cu numai o jumatate de zi libera la doua saptamini. Uneori si mai rar”.
Pe langa sirul fara numar de izbanzi repurtate la CM si CE, rezultatele inregistrate la Jocurile Paralimpice au venit sa rasplateasca aceasta incrancenare neobisnuita: locul 4 la Atena 2004, argint la Beijing 2008 si, in sfarsit, aur la Londra 2012! Limpede ca omul nostru nu si-a gasit astimparul, nici linistea, nici multumirea, pana cand n-a urcat in varful muntelui. Invinsul s-a transformat in invingator, dovedindu-se un model pentru toti, inclusiv pentru Edvard, Edmund si Ingrid, copiii sai. Mai ales pentru ei.
De-acum scolari, trebuie ca baietii au citit indemnul pe care tatal lor l-a scris cu litere de-o schioa
