Ştiu, tocmai acum mi-am găsit şi eu! Acum, cu criza asta care ne pîndeşte de după următorul colţ, ca şi cînd viaţa noastră ar fi un drum fără nici o linie dreaptă, doar cu colţuri; acum, cînd politica dîmboviţeană s-a copt şi aşteaptă să ne hrănim din nou iluziile cu fructele ei otrăvite; acum, cînd a început anul şcolar, cînd fierbe mustul şi nostalgiile toamnei se transformă alene şi pe nebăgate de seamă în psihoze depresive de sezon; ei bine, tocmai acum, mie mi-a căşunat să mă ocup de visele cu crocodili!
N-am ce să fac, sunt disperat! E ultima speranţă! Nu mai fac faţă! Asaltul prostiei asupra spaţiului public a depăşit de mult cotele de avarie ale sistemului meu de apărare. Nimic nu mai foloseşte: nici să schimbi de pe un canal de televiziune pe altul, nici să citeşti alt ziar, nici să asculţi la radio doar buletinul meteorologic, ori ştirile sportive, nici să pleci pe vîrful muntelui, nici să te ascunzi în peşteri. Peste tot şi oriunde, este cineva care-şi etalează cu ostentaţie prostia. Dar, ce spun eu, etalează? Nici vorbă, dă cu ea peste tine, te loveşte în plin, cu aceeaşi putere şi naturaleţe cu care intrau camioanele, tot cam la două-trei zile, în zidul casei de la nu mai ştiu care curbă a unui drum european, din România!
Ce e prostia? Nu vă încurcaţi cu definiţiile savante. Este doar o formă de inadecvare comportamentală, rareori datorată lipsei elementare de cunoştinţe şi mult mai des incapacităţii de a înţelege situaţia în care te găseşti, ori obstinaţiei de a furniza răspunsuri care n-au nicio legătură cu contextul şi tema situaţiei. Este motivul pentru care prostia nu se sperie de diplome şi titluri, nu are a face nici cu locul de baştină, nici cu cel de muncă, nici cu genetica generaţională şi nici cu calitatea apei din localitatea de reşedinţă! Prostia este o atitudine, aceea de a-ţi ţine mintea (atîta cîtă e!), încuiată, nefolosită,
