Am promis în ultimul editorial că voi scrie, cu următoarea ocazie, de ce nu-mi place de Liviu Andrei, cel care a fost până mai de curând prefect al județului Gorj, iar, între timp, s-a cocoțat până pe scaunul de subprefect al capitalei.
Păi să începem cu începutul și să vă spun că mă „uitam în gura” acestei persoane atunci când mergeam la conferințele de presă ale Partidului Democrat și hulea cu o voce puternică de se cutremura toată încăperea PSD și pe foștii comuniști care făceau parte, la vremea respectivă, din „partidul roșu”. Liviu Andrei era un fel de «Războinic al luminii», pentru că nu trecea conferință de presă fără să arunce cu bolovani după pesediști, pe care-i considera cel mai mare rău pentru această țară. Părea un om politic neînfricat, căruia nimeni și nimic nu-i stau în față. Deh, minte de ziarist credul… Mai țin minte că imediat după ce partidul său a preluat puterea și Liviu Andrei a fost numit inspector general al Inspectoratului Școlar Județean, a pus mâna cu atâta forță pe scaun, încât mai avea puțin și îl scotea în șuturi din birou pe Nicolae Mergea, cel care ocupa atunci acest post.
Câțiva ani mai târziu, susținut de partidul din care făcea parte, profesorul de Educație fizică și sport este numit în funcția de subprefect al județului Gorj, de unde, după puțin timp, este propulsat în jilțul de prefect. Încet-încet, Liviu Andrei a revenit la sentimente mai bune față de cei pe care-i hulea cu atâta înverșunare pe la conferințele de presă ale PD. Probabil că nu mai avea niciun interes, pentru că își văzuse realizat visul și își împlinise toate țelurile de om politic. L-am întrebat odată ce s-a întâmplat cu el și de ce nu mai este așa de înverșunat pe pesediști, pe care nu-i mai punea la pământ printr-o schemă numai de el știută, ci juca alături de ei în horă; mi-a spus că atunci făcea politică și asta presupunea activitatea de om pol
