Radu Beligan păşeşte încet prin faţa scenei. Nu joacă, ci îşi trăieşte viaţa, în timp ce-şi caută locul de spectator în sala Teatrului Metropolis din Bucureşti.

E seara premierei, e seară de gală, iar Maia Morgenstern va stăpâni scena, peste exact cinci minute. De acolo, de sus, îl va privi pe cel care a regizat spectacolul „Jubileul", pe acest Radu Beligan de aproape 94 de ani, îmbrăcat în blugi şi cămaşă albă cu dungi roşii verticale, care a renunţat la exigenţa fracului şi a papionului pentru elasticitatea tenişilor Nike şi a curelei Levi's de pânză.

Aplauze spontane îl opresc pe treapta dintre rândurile 2 şi 3. Pentru o clipă, Radu Beligan zâmbeşte încurcat, dar îşi continuă drumul, dornic să guste cât mai repede din anonimatul confortabil al scaunului de spectator. Şi se înfruptă din plin. Pentru că se ridică în sfârşit cortina, iar scena devine locul din care porneşte către el bucuria de a juca a Maiei Morgenstern.

Iar Radu Beligan, dacă reuşeşti să-l priveşti cu coada ochiului, râde necontrolat la scena în care Maia, moartă de foame, îşi îndeasă în gură mâncare de pisici sau la cea în care actriţa face pipi în spatele unei umbrele, distrăgându-le atenţia spectatorilor cu un cântec; Radu Beligan zâmbeşte complice atunci când o aude pe Maia vorbind cu dinţii strânşi despre „criticărimea teatrală" şi devine melancolic în clipa în care Maia descrie sentimentul de inutilitate pe care îl are o actriţă cu 50 de ani de carieră în spate. Scena e a Maiei, sala e a lui Beligan.

Spectatorii sunt în mâinile amândurora. În mâinile care l-au ajutat pe regizor să gesticuleze la repetiţii şi în cele care i-au dus mai departe intenţiile. Mâinile albe ale lui Radu Beligan i-au dat direcţie actriţei, pe scena care a început, încet-încet, să conţină o lume. E lumea prăbuşită a divei dintr-o piesă de teatru. Piesa e despre actriţa aflată la final de car