Persoana despre care vreau să vorbesc nu este doctorul Popescu de la Clinica de Chirurgie a Spitalului Brâncovenesc, cel care fusese coleg de liceu, la Vâlcea, cu Dem. Onorabilul doctor Popescu de la Brâncovenesc era capabil să ţină două şedinţe de curs doar despre virtuţile terapeutice ale ceaiului şi ale altor infuzii, în timp ce doctorul Niky Popescu era de prin Ţara Bârsei şi bea cafea. Niky termina Facultatea de Medicină din Bucureşti la 27 de ani, pentru a pleca la post într-o comună din marginea unui judeţ de la Dunăre. Îşi urma astfel vocaţia şi dragostea de meserie, precum şi cealaltă dragoste a sa, Laura, care preluase funcţia de jurist la o fabrică. Când s-a prezentat la direcţia sanitară, a fost primit cu interes şi întrebat, între altele, cu amabilitate, dacă este rudă cu doctorul Popescu de la judeţean. A mormăit zâmbind în barbă şi a răspuns că da, e rudă cu toţi Popeştii din ţară. Doctorul Niky Popescu făcuse rugby până la 25 de ani şi era un vlăjgan de aproape doi metri, purta un bărboi cafeniu cam rar, lat de o palmă şi, în general, semăna cu un urs. Umbla cu nişte cizme destul de grosolane, trase peste sau pe sub blugi, şi cu un fel de suman de dimie pe deasupra cămăşii. Vorbea rar şi puţin şi se purta într-un fel protector şi blând de parcă ar fi fost cu adevărat neam cu toată lumea. Dispensarul unde a ajuns doctor Niky era oaia neagră a judeţului, pentru că indicatorii sanitari erau dezastruoşi. Medicii repartizaţi acolo cereau negaţie imediat ce se prezentau, iar satul – dacă ploua se scufunda în noroi până în gât şi dacă era secetă se îngropa în praf până la genunchi. Aici, majoritatea locuitorilor erau romi spoitori; împleteau coşniţe, culegeau ciuperci şi mure sau nu făceau nimic. Autoritatea sanitară cea mai înaltă era coana moaşă, care ajuta comunitatea cu ce putea, dar, de obicei, dădea telefoane şi venea, într-un final, amb