Aurel Pantea, Nimicitorul, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2012, Versiune în limba latină de Marcela Ciortea, 99 pag.
Un cal credincios, oricât ar fi de slăbit şi de gârbovit, îşi duce stăpânul până la capătul drumului. Tot astfel şi-ar purta şi Aurel Pantea poezia în spinare, ca pe o stăpână iubită, până la capăt, dacă poezia n-ar fi ea însăşi maica din pântecele căreia ar trebui să se nască: „(...) şi maica/ naşterilor tace, şi tace şi elocvenţa, maica mea mă umple de sânge/ şi eu nu mă voi naşte,/ e o zi ceţoasă şi un domn îşi plimbă câinele, veneţia sau aiurea“.
Acest poem, care sfârşeşte întrun anti-climax abulic, de stampă impresionistă, vorbeşte, în fond, despre o criză a re-naşterii: „dau pe afară placente zdrenţuite, ceva e sfâşiat, o puşcărie/ a muţeniei, închide gura, închide-te, verbele aruncă din ele/ acţiunile ca pe nişte morţi, limbajul meu e un lung tunel/ spre linişti închise ca pupele“. O criză a poeziei, izvorâtă dintr-o criză a fiinţei. Toată poezia lui Aurel Pantea reprezintă, în esenţă, o ars moriendi, o artă de a învăţa moartea şi de a se învăţa cu moartea. O luptă a cerebralităţii cu urletul visceralităţii, o dominare poetică, impersonală, a slăbiciunii ontice a Fiinţei, o sublimare rece a angoasei în faţa neantului („cu flacără rece ard,/ strângând în braţe ceea ce mă neagă“, spunea poetul undeva). Pentru că trebuia să poarte un nume, unul singur, timpul, moartea, boala, nimicul, tot ceea ce conţine morbul eroziunii şi al extincţiei s-a întrupat metaforic în Nimicitorul, un „personaj“ care vine, de fapt, din volumele precedente. Cu trecerea vremii, forţa Nimicitorului se simte/ se vede mai dureros, stigmatele sale s-au adâncit în trup, iluzia în puterea artei poetice de a-i ţine piept începe să se destrame ca o dantelă îngălbenită („un pământ ondulat ca emoţia/ ne spune adevăratul nostru nume“), iar tăcerea dă târc
