Leonid Dimov, Opera poetică III, Ediţie şi studiu introductiv de Ion Bogdan Lefter, Piteşti, Editura Paralela 45, 2012, 340 p.
Începută în 2010, aventura publicării Operei poetice a lui Leonid Dimov a ajuns astăzi la al treilea volum (panoramând intervalul 1975 – 1982). M-am abţinut să comentez una câte una etapele acestei întreprinderi, preferând să aştept momentul când voi putea, ca acum, să schiţez un raport de parcurs. Pe deasupra, excelenta analiză semnată de Răzvan Voncu în a sa cronică a ediţiilor (România literară nr. 3/ 21 ianuarie 2011) m-a degrevat la timp de responsabilitate. Exacte, observaţiile lui nu mai necesitau reluări sau completări.
E destul de dificil de apreciat care e, la ora actuală, cota lui Leonid Dimov. Şi explicit, şi implicit, membrii generaţiei optzeci au făcut enorm pentru o mai dreaptă situare valorică a autorului Cărţii de vise. E suficient să-i numim pe Ion Bogdan Lefter (cel căruia i se datorează, printre multe altele, şi acest proiect editorial) sau, dintre poeţi, pe Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei ori Florin Iaru (ale căror versuri din perioada de început continuă fast formula maestrului). Laolaltă cu Mircea Ivănescu, Dimov a devenit nu numai (în dimensiune practică) un concurent serios al tandemului postbelic neomodernist format din Stănescu şi Sorescu, dar şi (sub raport teoretic şi istoricoliterar) unul dintre primii noştri poeţi postmoderni.
Astăzi, spuneam, Dimov are o cotă oarecum neclară. A pătruns, e drept, în manualele şcolare şi în programele universitare, dar, dintre tinerii scriitori, n-aş putea numi prea mulţi care să-l frecventeze. Invers decât stau lucrurile cu deja amintitul Mircea Ivănescu. Pe lângă simpla ignoranţă (un factor întotdeauna activ, pe nedrept trecut atât de adeseori sub tăcere), situaţia s-ar mai putea explica prin câteva aproximări conjuncturale. Două mi se par demn
