În anul 1985, cînd au oferit puterea civililor, generalii brazilieni se puteau lăuda – conform zicalei antice – că găsiseră o Brazilie de cărămidă şi că lăsau una de marmură.
Din dezvoltarea economică în ritm rapid, prelungită pe două decenii, a trăit apoi această ţară timp de mulţi ani, condusă de preşedinţi aparţinînd unei stîngi moderate, pînă ce a reuşit să cheltuiască tot. O mare parte a intelectualilor (patrioţi şi pătimiţi!) au început în fine să înjure în gura mare, fără frică, regimul militar tocmai încheiat. Sindicatele, scăpate de sub control, au inaugurat o serie veselă şi neîntreruptă de greve. Investitorii autohtoni şi străini s-au retras. Iar moneda naţională a luat-o la vale. După doar patru ani de regim civil-democratic, creşterea economică trece de la 10% pe an la zero; iar ţara începe să se „mîndrească” cu o inflaţie de 2700% (două mii şapte sute la sută!) pe an. Adagiul goetheean despre pădurea care creşte impozantă pe parcursul unui secol, dar care poate arde în cîteva ore, se verifică deci pretutindeni în lume cu o frecvenţă nebănuită.
Fără îndoială că regimul militar nu adusese doar beneficii. Industrializarea masivă a mutat la oraş, în căutarea unui trai mai bun, mase imense de ţărani; după plecarea militarilor de la putere, ţăranii-orăşeni – acum şomeri fără speranţă – au creat faimoasele şi sordidele favele, concentrate de mizerie umană şi de violenţă.
Represiunea generalilor se fixase contra formaţiunilor politice militare comuniste, care, după model cubanez, începuseră operaţiuni de gherilă urbană. Au fost repede lichidate, pentru că militarii erau sprijiniţi de clasa medie, iar poporul de jos se simţea mai sigur cu o autoritate federală puternică decît cu anarhia. De pe urma înfloririi economice profitase pînă la urmă toată lumea, chiar şi cei mai săraci.
Astăzi la cîrma Braziliei se află o alianţă condusă de
