Sugerată doar, în volume precum Îngerul căzut sau Gloria milei, fuga spre negru a universului poeziei lui Adrian Alui Gheorghe este cît se poate de explicită în cea mai recentă carte a sa, Paznicul ploii (Editura Limes, 2010).

Capul înnegrit al îngerului, laptele care curge negru din sîn, bărbaţii care trec viaţa pe negru, soarele negru care naşte lumina neagră fixează această „fugă” nu spre roşu, ci spre negru, a unei lumi roase de „acizii” întunericului: „Iubirea? Că trebuia să fie şi iubirea se prefăcuse/ Într-un spiriduş care îşi rodea tacticos unghiile./ Norul din dreptul ferestrei explodase/ Ca un sîn cu lapte negru” (Ceremonia ceaiului). Lumea aceasta în care oamenii, evadaţi din moarte în viaţă, „n-au bucurii multe”, trecînd livizi unul pe lîngă celălalt, mă- cinaţi de adevăruri finale, transferîndu-ş i măştile într-un mod primitiv de comunicare e (re)făcută pe un scenariu asemănător celui din teatrul absurdului: aici, casele ies pe stradă şi fiinţa fuge din ea însăşi, căutînd, orbeşte, Edenul pierdut la zaruri, iar singurul obiect care pare a-i uni pentru a-i despărţi, în fapt, definitiv este televizorul „excitat” unde se joacă mereu aceeaşi telenovelă a lipsei de comunicare; istoria omului s-a fracturat atunci cînd Dumnezeu l-a alungat din Eden, i-a luat amintirea acestuia şi l-a trimis în pustiu, în labirint, ca să caute zadarnic, orbeşte, ceea ce a pierdut la zaruri, cum se spune în poemul Părul tău de cenuşă va flutura. Iată ce vor fi pierdut oamenii: „Doamne, cît de bine era pe atunci:/ Brutarul cocea pîine;/ Croitorul făcea haine pe măsură;/ Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;/ Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau/ Sub greutatea mierii;/ Zidarul făcea ziduri care apărau perfect/ definitul/ de marele inamic care/ stă ascuns, de veacuri, în nedefinit./ Ziua venea cu o indicibilă plăcere./ Luna se căţăra pe munţi