Se spune că din Tehnopolisuri deţinuţii nu pot scăpa decât dacă realizează o operă de artă.

Citadela de fier descrie ultimele ore petrecute de un condamnat care tocmai a predat manuscrisul evaluatorilor.

„L’arte non è mai finita, solo abbandonata.”

Leonardo DA VINCI

Tot auzeam „câinii”, „câinii”, până m-am dumirit că la masa din încăpere un tovarăş nou, nu-l mai zărisem acolo, încerca să conceapă opera salvatoare:

– „Câinii îşi întindeau lenea pe asfaltul fierbinte.” Nu, nu lenea! Sună prost. „Câinii se întindeau leneş pe asfaltul fierbinte.”, parcă-i mai bine, nu? dădu să scrie în caiet, dar se opri cu stilusul la un centimetru de foaia plasticată. Câinii pur şi simplu sau câinii sătui, plictisiţi? ne întrebă fixându-ne pentru o clipă cu o privire rătăcită.

Îşi bătu cu stilusul obrazul:

– Amorţiţi sau moleşiţi de căldură? „De vipia amiezii”, ca nişte semnalizatoare, ochii îi sticliră, apoi se stinseră. „Câinii zăceau parcă fără suflare pe asfaltul fiebinte.” şi apropie în vrie stilusul de caietul deschis la prima pagină.

De astă dată se opri milimetric:

– Pe asfaltul fierbinte? De ce nu „pe pietrele calde”?

– Fără suflare nu-nseamnă „morţi”? îl întrebai eu pe Robert, însă acesta îmi făcu disperat semn să vorbesc mai încetul.

– Mai bine, „pitarul clocea între pietrele albe” sau „ouăle verzi se-ncălzeau pe pietrele calde”. „Fierbinţi”. Bleah! se ridică cu zgomot, trântind stilusul pe masă.

M-am uitat la ploaia care şiroia pe geam şi la stilusul care agăţat de caiet se balansa aproape de podeaua umedă din dreptul ferestrei.

– Văd că ploaia nu-l inspiră deloc!

– Mă, Graţian, mă-nnebuneşte, nu mai pot, îmi şopti la ureche Robert. Deo săptămână lucrează la prima frază. Toţi i-am spus să sară peste, dar aşa a văzut el în filmele americane că dacă scriitoru’ găseşte prima frază, r