G. Ibrăileanu este probabil primul exeget al lui Caragiale care a văzut în personajele acestuia expresii ale golului spiritual. A vorbit, în legătură cu eroii caragialieni, despre „neantul sufletului lor”, despre „conţinutul acestui zero”.

O linie de interpretare pe care o regăsim la importanţi critici postbelici. Pentru Valeriu Cristea, de exemplu, „Mitică e un exponent al vidului, un mesager al inconsistenţei”. Pentru Mircea Iorgulescu eroii lui Caragiale sunt indivizi „complet lipsiţi de pasiuni”. Al. Paleologu, Ştefan Cazimir văd oarecum în acelaşi spirit personajele lui Caragiale, urmărind, în analizele lor, între altele, felul în care deficitul de afecte al acestor personaje este acoperit de agitaţia lor verbioasă.

Critici din generaţia următoare aş spune că înaintează pe acelaşi culoar, venind cu argumente proprii care aduc nuanţări, dacă nu schimbă uneori cu totul imaginea despre Caragiale. Mă voi opri, dintre ei, la Mircea A. Diaconu în a cărui carte recentă despre Caragiale (I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică, Ed. Cartea Românească, 2012) găsim enunţată în chiar punctul de pornire teza despre „inconsistenţă”. Iată: „…în centrul poeticii lui Caragiale se află fatalitatea ironică: o conştiinţă lucidă a inconsistenţei care capătă formă şi sens prin text”. Am subliniat ultima parte a frazei pentru că trimite semnificativ la grila textuală (textualistă) de interpretare critică, proprie cărţii lui Diaconu. Ce e mai întâi Caragiale, „autor de lumi” sau de texte care au creat lumi? „Lumea e numai o consecinţă – scrie criticul – şi dacă pare vie, adevărată, reală, asta se întâmplă – Caragiale o ştie prea bine – tocmai pentru că se articulează într-o succesiune de semne. În acest spaţiu de ezitare trebuie căutată referinţa (adică adevărul) din lumea lui Caragiale; o lume a cărei legitimitate e textuală”. Şi încă: „Cititorul e obligat să vadă textul