Drept la replica… replicii. Un cititor al materialului intitulat „Mohicanul de la NASA“ mi-a comunicat opinia sa: „Degeaba vrei să ne oferi modele. Noi n-avem cum să facem emisiuni radiofonice de răsunet aidoma acelui director de zbor, care comenta cu har, nu doar cu creasta lui mohicănească, imagine cu imagine, la postul de pe internet, aventura Curiosity. Pentru că noi n-avem Curiosity“. Chiar dacă am avea un rover pentru alte planete şi dacă am imita punct cu punct stilul „mohicanului“ (asta s-ar numi plagiat?) sau dacă, dimpotrivă, am comenta evenimentul în dulcele stil didacticistico-plat („Nu sta pe capul meu ca o Radioenciclopedie pentru tineret!“ îşi admonesta, acum patruzeci de ani, un şcolar mama în troleibuz, fără să ştie că o critica pe subsemnata) ne-ar paşte, fără îndoială, eşecul. Pentru că radioul cere trăire, cere aventură, cere meci în direct – de fotbal, de box, de rugby, de orice, un meci intelectual, desigur, dar neapărat emoţional – nu dări de seamă cu adevăruri şi concluzii (sau confuzii) trase de cei mai deştepţi dintre pământeni. „O să dispară radioul, o să dispară, nemaiavând ce spune!“, cotcodăcesc unii. Şi mai că le-ai da dreptate, pentru că tehnologiile fac salturi în extraordinar, împlinesc vise ale creatorilor sau fanilor de SF. Se perfecţionează televiziunea, internetul, telefonul mobil, vom avea radare de buzunar, reţele de sateliţi personali pe care să-i cump Publicitate ărăm de gata sau să-i confecţionăm noi înşine acasă, la ce ne-ar mai trebui, deci, radioul?! Progresul acesta, care ne bântuie ca un uragan, îmi evocă o scriere SF din secolul trecut. Ea prezenta, dramatic şi convingător, o lume în care se inventaseră absolut toate mijloacele tehnice capabile să scutească omul de orice efort, de la eforturile mari la cele infime. Singurul lucru care-i rămăsese de făcut omului şi singura lui plăcere era să stea la soare cu