Un nume aproape uitat, pe nedrept, desigur, este cel al lui Ilie – Elie! – Dăianu. Din producția acestui militant român din Transilvania aparținătoare la Monarhia Bicefală, Ilie Moise a alcătuit o colecție de Scrieri (Editura Renașterea, Alba Iulia, 2010, 360 p.), căci protopopul a fost nu doar un om politic important, ci și un condeier exersat. La numai două decenii după ce Titu Maiorescu persiflase critic stilul și, mai ales, româna publiciștilor transilvăneni, Dăianu scria elegant și perfect compatibil cu vocabularul și cu frazarea colegilor lui din Regat. Surpriza recuperării acestui eseist uitat, pe care manualele îl pomenesc – atunci cînd o fac – exclusiv pe terenul militantismului național, este interesul literar al scrisului său. Temele sînt de mare diversitate, nu fără legătură cu actualitatea, dar și cu ambiția de a pune lucrurile într-o ordine critică. Articolul scris la moartea poetului bănățean Victor Vlad Delamarina, plin de plasticitate, încerca să atragă atenția asupra frumuseții unei poezii sortite omologării literare a graiului bănățean. „Da, era poet; necunoscut, necitit de mulți, dar original. A scris puțin, și tot ceea ce a scris a publicat numai în Dreptatea, pentru că era lugojan, prin urmare bănățean.// Nu vreau să zic, însă, că ar fi fost separatist, ori local-patriot, cum se gîndesc mulți, și prin Banat și pe la noi“ (p. 43). Distincția între local, regional și separatist pe care o face Ilie Dăianu, nu este nici acum la îndemîna oricui, darămite în contextul dominației străine, cînd sloganul unificator, fără a fi unicul circulant între românii din afara Ve­chiului Regat, devenise foarte popular, pregătind unirea cea mare din viitor. Actuali­tatea distincției de atunci se vădește astăzi, fără efort, în contextul glocalismului, adică al perechii global – local, în care resorbirea în mondial acutizează nevoia accentuării apartenenței la