La 87 de ani de la moartea lui Ion Slavici (1848- 1925), memoria omului continuă să stea sub semnul nedreptei sentinţ e călinesciene, din finalul paragrafului biografic din Istoria literaturii române: „ Moartea izbăvi în 1925 opera de om”. Nici opera n-a avut totdeauna parte de o soartă mai bună.

Poate fi o întâmplare că abia Iorga, care l-a scos din închisoare după Marele Război, a recunoscut în el un mare prozator, dar nu mai este una că, la reeditarea romanului Mara în anii 1930, Pompiliu Constantinescu îl considera în continuare plicticos şi pedagogic. Consacrat definitiv de Călinescu în 1941, scriitorul ar fi fost mirat să afle, o jumătate de secol mai târziu, că o anchetă a unui jurnal literar îi va ignora romanul. E adevărat că ancheta se referea la romanele de după 1900, iar Mara fusese publicată în foiletonul revistei „Vatra” în 1894, doar că, în volum, romanul apăruse în 1906, dată care trebuia luată în calcul, dacă respondenţii ar fi considerat că Mara aparţine secolului care începea şi nu celui care se încheiase, cum era, în definitiv, cazul. Dar să revenim la om.

Alături de Macedonski şi Stere, Slavici este unul din marii nedreptăţiţi din istoria (nu numai) a literaturii noastre. Macedonski a plătit pentru morga lui care a dat naştere unei colosale antipatii, iar picătura care a făcut să dea ostilitatea pe dinafară a reprezentat-o epigrama publicată când Eminescu s-a îmbolnăvit, dacă nu şi atitudinea din anii neutralităţii, idee pentru care Macedonski pleda, criticând alianţa cu Franţa, mai pe scurt, pentru consecvenţa cu care a mers întreaga viaţă contra curentului. Cu Stere, lucrurile sunt mai simple: antirusismul lui originar şi tenace l-a aşezat după 1918 pe un loc politic şi moral inconfortabil. Lui Slavici, lui, nu i s-au iertat mult mai multe „păcate”, deşi nici unul de care să se fi făcut cu adevărat vinovat. Cam tot ce i s-a rep