Dincolo de culorile, prezenta de spirit si bucuria de a trai proprii personajelor, acestea sunt construite cu o precizie uimitoare si in acea maniera, mostenita din teatru, care face tehnica invizibila, relatiile construindu-se din interactiune si situatii. 1958. Regizor, Otto Preminger. Cu Deborah Kerr, Jean Seberg, Juliette Greco. Gri-ul prezentului in alb-negru, culoarea trecutului in cinemascop. O relatie de dependenta dintre tata si fiica. Dupa un roman de Francoise Sagan. Casatoriti. Fara copii, copilul e chiar ea, Cécile. Structura clasica si simpla de flashback, intamplarile de vara trecuta explicand tristetea actuala. Poveste exemplara. Filmul se ancoreaza destept in tema, prezentand cele doua personaje principale, Raymond si Cécile, intr-o relatie de parteneriat barbat-femeie, in care farmecul si distractia primeaza. Ca spectator, presupui imediat ca cei doi sunt impreuna. Abia dupa 5 minute de film reiese, dintr-un dialog obisnuit, ca cei doi sunt tata si fiica. Bonjour tristesse are acea calitate recognoscibila a filmelor "vechi", in care structura si mesajul sunt construite deosebit de clar, relativizand putin la nivelul conceptiei de viata comunicate. Comparativ cu filosofia de prezentare contemporana, dominata de detasare si toleranta, Bonjour tristesse realizeaza un parti-pris clar, prin care identifica laissez-faire-ul ca sursa a nenorocirii. Titlul, extras din melodia interpretata de Juliette Greco in film, si sentimentul ce domina deznodamantul ar putea, pe de alta parte, sugera si ca ecranizarea lui Otto Preminger se "multumeste" sa sondeze aparitia tristetii, dupa perspectiva, unghi de interpretare. Strict filmic, Bonjour tristessecucereste prin doua treimi pline de eleganta, spirit ludic, culoare, joie de vivre. Cécile si Raymond isi petrec vacanta de vara pe riviera franceza. Ca sa nu se plictiseasca, fantele tata a invitat-o si pe Elsa, tanara