Am rămas dator de data trecută cu explicarea metodei prin care Hans Sedlmayr, în Pierderea măsurii, se aproprie de artă.

E un observator cu distanţă, un fel de medic care-şi priveşte pacientul, chestionându-l asupra istoricului său, deşi chiar dacă o spune de nenumărate ori, pacientul nu este un bolnav căruia trebuie să i se măsoare afecţiunile, ci doar un organism care-şi revelează capacităţile generative, fluxuri ale fiinţei ce se obnubilează uneori, dar gata mereu să surprindă prin capacităţile sale de a-şi limita pierderile, găsind supapa prin care prezentul, oricât de întunecat ar fi, poate spera spre deschideri multiple. Am abandonat lectura cărţii lui Sedlmayr în faţa unui citat, pe care-l reproduc în întregime, din E. A. Jewel: „Printre calităţile care definesc atitudinea artistului modern, sunt revolta, cinismul, umorul sardonic, perversitatea, deziluzia, disperarea. Şi toate acestea au izvorât direct din cultura secolului nostru XX. Dacă există ceva teribil şi chiar uneori înspăimântător în arta modernă, este că rădăcinile acestei sumbre pasiuni sunt susţinute din adâncimea sufletului social, la fel ca în cazul rădăcinilor înţelepciunii, bunătăţii şi frumuseţii”. Era necesară, deci, o privirea înspre adâncirile artei occidentale – şi nu numai – pentru a căuta sâmburii angoasei contemporane. Pierderea măsurii nu este o carte de istorie a artei în sensul strict al unui astfel de demers, deşi decuparea unor trunchiuri ale evoluţiei acesteia o poate aşeza şi în această categorie. Regăsim analize aplicate pe structuri arhitecturale ale romanicului târziu, înaintea victoriei goticului asupra lui, când expresivitatea elementelor sculpturale, cel puţin, îl pun pe meşter în faţa ilustrării suferinţei umane, a păcătosului care s-a abătut de la predicţiile teologice, construind din teamă o supunere totală în faţa pretenţiilor dogmatice. Este momentul în car