Aureliu Manea, Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip, Prefaţă: George Banu; un Creion de Paul Salzberger, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, 134 pag.
Retras de douăzeci de ani într-un sanatoriu nu departe de Cluj, regizorul Aureliu Manea nu s-a rupt de lume, ci boala a lăsat lumea să se rupă de el („În cameră, mă simt prizonier. Cineva m-a născut şi sunt obligat să trăiesc. Nu mă vizitează nimeni niciodată. Boala m-a ascuns de văzul lumii. Nu sunt un om celebru. Originalitatea mea se numeşte singurătate”). Figură proeminentă a scenei româneşti, încă de la debutul din 1969 cu un Rosmersholm de Ibsen la Teatrul de Stat din Sibiu, a însemnat mult pentru lumea teatrului, statura sa devenind curând legendară şi provocând elogii uimite. Lucian Pintilie (Manea „propune viziunea cea mai radical nouă”), Liviu Ciulei, Andrei Şerban (colegul său de facultate) îl descriu în superlative. După o scurtă şedere la Timişoara, ajunge la Cluj, apoi la Teatrul din Turda, căruia îi împrumută din forţa şi excelenţa sa. Acelaşi lucru se întâmplă la Teatrul de păpuşi din Cluj. Despre spectacolele sale se vorbeşte îndelung, cu admiraţie (îmi amintesc Cartea cu Apolodor după Gellu Naum, pe muzică de Hary Maiorovici). Noutatea lor e şocantă, perspectiva, mai puţin obişnuită. Pentru Aureliu Manea, spectacolul îl reprezintă mai degrabă pe regizor decât pe dramaturg, subiectivitatea celui dintâi are prioritate absolută. O privire neagră, fierbinte, un zâmbet grav-copilăros însoţesc convorbirileviziuni despre teatru. În 2000, volumul El, vizionarul. Aureliu Manea reeditează cărţile sale din anii ’80: Energiile spectacolului şi Spectacole imaginare. Venea la Biblioteca judeţeană clujeană, unde eram, pe vremea aceea, bibliograf, şi vorbea transfigurat, cu un zâmbet timid-pătrunzător, despre cărţi, despre proiecte fascinante.
Cartea de acum este, cum bine spune
