S-au formulat frecvent întrebări legate de ceea ce are de oferit – şi e dispusă a oferi – societatea românească elitelor ei intelectuale, acest termen de maximă generalitate, „societate“, înglobînd voci cît se poate de diferite (ca portanţă, ca pertinenţă, ca relevanţă, ca putere de rezonanţă etc.), de la marea masă a cetăţenilor contributori la buget şi/sau a „asistaţilor social“ pînă la decidenţii din politică şi din administraţie; şi unii şi alţii supuşi, de regulă, unui aspru rechizitoriu. Cetăţenii „anonimi“ – pentru presupusa lor incapacitate de a-i înţelege pe intelectuali şi/sau pentru vina de a fi, se zice, beneficiarii unor măsuri „demagogice“, precum măririle salariale (?!), luate în detrimentul investiţiilor în alte sectoare (cultura, spre exemplu). Oamenii politici – pentru o similară îngustime de vederi, ca şi pentru viclenia de a specula impulsurile antiintelectualiste ale acelei misera plebs pe care, într-o situaţie de criză economică, ar invoca-o ca argument pentru subfinanţarea culturii. Se creează astfel premisele reactivării unor tensiuni sociale mai vechi, se conturează mai bine falii şi linii de front. Într-un război ale cărui cauze, coborînd mult dincolo de pragul reprezentat de anul 1989, ţin nu doar de competiţia „naturală“ (în cea mai deprimant-darwinistă accepţiune a cuvîntului) pentru resurse – competiţie strategic arbitrată, în epoca Ceauşescu la fel ca şi în epoca Băsescu, de factorul politic –, dar şi de excepţionalismul autarhic al elitelor noastre intelectuale. Trebuie să recunoaştem că regimul Băsescu a fost ocazia, iar nu cauza reactivării conflictului dintre „anonimi“ şi „elite“, ca şi a altor conflicte ce subminează, deja de mult timp, însăşi ideea unui proiect de coeziune socială. Nu ştiu cui îi foloseşte întreţinerea unor asemenea conflicte, n-aş vrea să mă lansez aici în speculaţii. Vreau doar să formulez nişte interogaţi