Ca de fiecare dată cînd începe școala, opinia publică românească redescoperă problemele educației. După patru ani de criză economică și aproape trei ani de austeritate, învățămîntul românesc, călit în reforme mereu începute și niciodată terminate, abia dacă mai supraviețuiește. Iar cînd e vorba despre învățămînt, mai ales despre țelurile sale, Rousseau este o referință obligatorie. Și așa ar fi trebuit să fie și în acest an, cînd se sărbătorește tricentenarul nașterii filozofului genevez.

Dar anul 2012 nu a fost ocazia redescoperirii lui Rousseau. În orice caz, nu în România, însă nici în Franța, țara sa de adopție care îi datorează atît de mult, ocazia a fost mai degrabă ratată. Spiritul lui Rousseau nu s-a mai regăsit nici în dezbaterea publică de aici sau de aiurea, nici în etosul popular. Egalitatea și, implicit nenumita, dar căutata democrație, pe care genevezul le punea la baza contractului social, sînt astăzi privite cu condescendență. Așa că Rousseau, apostolul egalității și al suveranității populare, ideologul revoluției franceze, nu doar că nu se mai poartă, dar pare să fi devenit „inamicul public numărul unu“, responsabil pentru toate „excesele“ demosului și ale democrației. Mai ales ale democrației sociale și ale corolarului său, statul social, de care învățămîntul este indisolubil legat.

Poate vă mai aduceți aminte cîntecul pe care Gavroche îl fredona atunci cînd a fost împușcat în lupta de la baricadă: „On est laid à Nanterre, ⁄C’est la faute à Voltaire, ⁄ Et bête à Palaiseau, ⁄ C’est la faute à Rousseau… Joie est mon caractère,⁄ C’est la faute à Voltaire,⁄ Misère est mon trousseau,⁄ C’‘est la faute à Rousseau“ („E atît de trist la Nanterre, ⁄ Din vina lui Voltaire, ⁄ Și-i urît la Palaiseau, ⁄ Din vina lui Rousseau… Vesel e al meu caracter, ⁄ Din vina lui Voltaire, ⁄ Sărac e al meu trusou, Din vina lui Rousseau“). Deja