Karl Gibertson, Mariano Artigas, Oracolele ştiinţei. Oameni de ştiinţă celebri despre Dumnezeu şi religie, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 386 pag. Cînd şi-au ales titlul Oracolele ştiinţei, autorilor nu le-a lipsit deloc ironia. Au ală- turat două cuvinte care se exclud, dînd naştere unui oximoron a cărui tentă sarcastică sare în ochi. Oracolul e o instituţie fără credit în ochii ştiinţei, cum nici ştiinţa, cu obişnuinţele ei cauzale, nu se bucură de simpatie din partea persoanelor cu înzestrări profetice. Pur şi simplu alăturarea e ilicită.

Ştiinţific vorbind, un adevăr rostit de o gură a cărei autoritate stă în clarviziunea de a prevedea fapte absconse e o aberaţie. Mai mult, forma sentenţioasă pe care o dă intuiţiilor cere, prin ambiguitatea expresiei, o perspicacitate pe care ştiinţa o pune în seama delirului de imaginaţie. Pe scurt, oracolul e o relicvă culturală fără pretenţii cognitive, iar profeţii nişte şarlatani.

Şi totuşi, Karl Gibertson şi Mariano Artigas, primul fizician american şi al doilea filosof fiind spaniol, şi-au pus în gînd să adune în volum opiniile a şase somităţi ştiinţifice care nu se dau în lături de a vorbi despre Dumnezeu. Trei sunt biologi (Richard Dawkins, Stephen Jay Gould şi Edward Wilson) şi trei sunt fizicieni (Stephen Hawking, Carl Sagan şi Steven Weinberg), criteriile după care au fost aleşi fiind două: să aibă o notorietate graţie căreia să fie uşor de depistat în peisajul contemporan şi, în al doilea rînd, să fi publicat măcar o carte de popularizare a disciplinei în care respiră zi de zi. Antologia nu are accent elogios şi nu a fost întocmită spre a ridica statuie celor şase protagonişti. Dimpotrivă, de la titlu şi pînă la concluzia cărţii, intenţia autorilor a fost una: de a-l face pe cititor să priceapă că, în numele morgii ştiinţifice, se pot spune nonsensuri flagrante, şi nu oricum, ci pe un ton tranş