Voi continua însemnările pe marginea cărţii Anei Selejan, „Glasul patriei, un cimitir al elefanţilor în comunism“.
Reamintesc că „Glasul patriei" a fost o publicaţie de propagandă menită să pledeze cauza regimului comunist pe lângă românii stabiliţi în străinătate şi care a apărut între 1955 şi 1972. Secretar de redacţie a fost o vreme Nicolae Popescu-Doreanu, ideologul care a condamnat romanul lui G. Călinescu, „Bietul Ioanide", la retragere de pe piaţă. Revista era difuzată exclusiv în afara graniţelor.
La început, s-a apelat la scriitori din generaţiile vechi, cei mai mulţi abia ieşiţi din închisoare şi, în orice caz, interzişi de la publicare în presa sau la editurile din ţară, dar care îşi imaginau, probabil, că „Glasul patriei" reprezintă o rampă de relansare, lucru neconfirmat pentru cei mai mulţi.
Au colaborat din prima clipă, în afară de Crainic, la care m-am referit data trecută, Arghezi, de curând reabilitat, Vinea, Dumitru Stăniloae, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Constantin Noica, C.C. Giurescu, Vladimir Streinu, Romulus Dianu, Radu Gyr, iar mai târziu, când nu mai existau interdicţii de semnătură, în paginile revistei îi aflăm pe Paul Anghel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Carianopol, N. Crevedia, Petre Ghelmez, Nichita Stănescu, Virgil Cândea, N.N. Constantinescu sau Dan Simonescu.
Mărturisesc, ca unul care era prezent în presa vremii, că îmi vine greu să înţeleg de ce se lăsau atraşi atâţia intelectuali valoroşi de o revistă pe care toţi o consideram (din auzite!) neonorabilă şi compromiţătoare.
Despre ce scriau ei, iată o altă problemă. Literatură, revista publica puţină. Cerinţele se îndreptau către publicistică şi reportaj. Rostul celor publicate era dublu: creditarea regimului comunist în ochii românilor din afară (dacă nu cumva e fictivă, corespondenţa întreţinută de revistă cu români
