Orice aluzie la Educaţie şi Sănătate stârneşte frisoane. Cu o singură diferenţă de… percepţie: dacă maladiile din Educaţie mai pot fi tratate, cu multă perseverenţă din partea ministerului de resort, cele din Sănătate par a fi o îngrijorătoare stare febrilă în continuă evoluţie. Explicabil, de fapt. Criza din Sănătate, care a culminat, în 2011, cu desfiinţarea a 67 de spitale, a spulberat orice urmă de încredere a românilor în privinţa normalizării acestei situaţii fără precedent în ţara celor mai multe crize… În Sănătate, de pildă, avem o criză acută de medici şi asistenţi (potrivit celor mai recente statistici, circa 30.000 au părăsit ţara, în ultimii ani!). Şi, ca o consecinţă firească, se aude şi de criza suprasolicitării celor rămaşi să-şi facă datoria. Totodată, a câştigat teren criza de neiertat în ce priveşte manageriatul spitalelor; alta, de neconceput, referitor la problema dotării cu aparatura necesară intervenţiilor chirurgicale. A mai fost semnalată o criză parşivă, ca urmare a primelor două: cronicizarea suferinţei din Sănătate numită "indiferenţa faţă de bolnavi". Cu toate că, printre lacrimi, aceştia din urmă spun că e veche de când lumea (cel puţin la noi !). De la bolnavii de cursă lungă - o spunem cu multă compasiune - afli, întotdeauna, atâtea "noutăţi" apărute în "panoplia" crizelor din spitale… Afli şi te cutremuri de câtă răbdare şi durere au parte mulţi dintre ei. Începând din momentul internării într-o clinică şi până la externare.

Lentoarea personalului medical, lipsa de comunicare cu cel atins de boală, stimularea şi acceptarea mitei, după caz şi împrejurare, sunt doar câteva stări de lucruri care "sapă" la rădăcina Sănătăţii. E drept că medicii şi asistenţii nu sunt răsplătiţi, cum se cuvine, pentru munca lor, ceea ce explică multe inconvenienţe, de o parte şi de cealaltă, din sistemul sanitar românesc. De altfel, în majoritatea