Pe National Geographic îl revedem pe Cesar. E împreună cu Jennifer. E aşteptata întâlnire cu Cesar şi cu câinii lui. De data asta avem în faţă un caz excep­ţional, nu rar, ci nou şi neobişnuit. Este un fenomen recent, cauzat probabil de multiplele distru­geri ale codrilor adăpostitoare de lupi: lupii apar, tot mai mulţi, în preajma fermelor şi se încrucişează cu câinii. Filmul ne trezeşte vechi şi echidistante judecăţi faţă de specia umană şi celelalte specii: lupul nu e o fiinţă diabolică, nu e un personaj rău. În povestea cu Scufiţa Roşie, lupul e metaforă, el întruchipează, de fapt, lăcomia şi viclenia strict omenească. Niciun alt animal nu procedează aşa. Lupul din natură nu e viclean şi nici lacom. Mânat de foame, poate intra noaptea în stână ca să-şi aleagă un exemplar – doar unul – cu care să-şi potolească acuta nevoie de hrană, dar dacă oile fac prea multă gălăgie, se zbat, se agită ca nebunele, el le poate ucide pe toate, ca să stea liniştite. (Apropo: câte ani­male ucid într-o zi invitaţii internaţionali pe vestite tere­nuri de vânătoare autohtone şi de câte ar avea dânşii, de fapt, nevoie pentru a-şi asigura hrana propriu zisă?) Câinii hibrizi apar tot mai mulţi, aşadar, într-o lume globalizată şi bine defrişată. S-au făcut şi azi Publicitate luri pentru „imigranţi“, dar solicitanţii s-au înmulţit neaşteptat de mult şi capacitatea lor a fost repede depăşită. Lupii-câini sunt supli, frumoşi, lumea a în­ceput să-i ia acasă. Acolo încep problemele. Se con­stată că, la încrucişarea lupilor cu câinii, nu se trans­mit urmaşilor cele mai agreabile trăsături ale ambilor. Pornirile sălbatice, nevoia de libertate, de mişcare intensă, de hrană adevărată – hălci de sfâşiat cu dinţii proprii –, ca şi nevoia de haită sau cutezanţa excesivă, nesăbuinţa, adânca neîncredere în oameni şi în spaţiile închise domină prea adesea scena. Şi atunci, stăpânii lupilor-c