În operele literare româneşti – şi vorbim aici de cele cu acţiunea desfăşurată pe teritoriul românesc – apar foarte adesea personaje care au alte naţionalităţi decît cea română sau cu alte origini etnice, chiar dacă sînt împămînteniţi. E lucru firesc într-o ţară aflată la porţile Orientului, zonă de trafic şi supusă ocupaţiilor străine şi războaielor care aduc, fie şi vremelnic, trupe inamice sau aliate. Apoi trăsăturile dominante, reale sau închipuite, ale unor neamuri crează tipuri utile prozei realiste, speculatoare de contraste şi de detalii exotice.

Trăind de secole printre români, ţiganii nu puteau trece neobservaţi de autori. Pînă în secolul XIX sînt robi şi apar ca atare în piese de epocă. Făcînd abstracţie de Ţiganiada lui Budai- Deleanu, în care persoanjele au o componentă fabuloasă, îi aflăm în opera dramatică a lui Alecsandri şi îşi depăşesc condiţia prin Răzvan al lui Hasdeu, ajuns pentru scurtă vreme pe tronul Moldovei (1595), obsedat de originea sa, pe care o rosteşte şi în agonie, dar mînat de mari ambiţii, încheiate fatal. Drama lui Hasdeu îi purta iniţial (1867) numele, ca apoi să devină Răzvan şi Vidra.

Cu această excepţie, ţiganii apar mai ales în posturi de personaje marginale, personal casnic în slujbă la boieri, ţigăncile fiind mai ales bucătărese şi uneori amante ocazionale ale stăpînilor. Bărbaţii sînt utilizaţi ca fierari sau mai des lăutari. La Medelenii lui Ionel Teodoreanu cîntă un lăutar bătrîn cu numele excentric Huduba. O ţigancă malefică, reputată după zvonuri ca vrăjitoare şi asasină prin otrăviri, se iveşte la moşia boierului Cozianu, cam pe vremea lui Cuza.

O babă fără nume, ţigancă, este bucătăreasa familiei Rim în Concert din muzică de Bach. Deşi lăsată anonimă de autoare, ea are un rol important în acţiunea din casa Rimilor şi apare destul de des în roman, în roluri teatrale de mic motor al acţiunii. În ac