Alex Văsieş, Lovitura de cap, Bucureşti, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012, 64 p.

Am mai scris-o şi cu alte ocazii: nu ştiu cum se întâmplă, dar la noi declinul poeziei cu majusculă (anunţat de Ion Simuţ încă de acum mai bine de un deceniu), departe de a diminua interesul pentru fenomen, nu face, în mod paradoxal, decât să-l recalibreze.

Sigur, sub forme noi de fiecare dată. E interesant de observat la mai bine de un deceniu că douămiismul, oricât de contestatar la adresa establishment-ului socialcultural şi oricât de supărat pe literatura în general, rezerva încă un loc privilegiat poeziei, de vreme ce ea reprezenta canalul privilegiat de comunicare a tuturor nemulţumirilor. Cei care voiau s-o rupă odată pentru totdeauna cu tradiţia literară românească – reactualizată capricios, fragmentar – se alătură, de fapt, acesteia din destule puncte de vedere. Măcar din unghiul încrederii în puterile poeziei (avem destui poeţi mesianici în rândul poeţilor afirmaţi în jurul anilor 2000, de la Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu până la Ştefan Manasia), douămiiştii stau binemerci alături de optzecişti, de nu chiar de şaizecişti. Multe s-au schimbat în literatura română după Revoluţie, însă predilecţia pentru poezie continuă să supravieţuiască aproape inexplicabil.

Şi mai interesant e că mediile virtuale vinovate în Occident de scăderea interesului pentru poezie la noi pun încă umărul – nu se ştie pentru câtă vreme – la proliferarea ei. În ultimii doi-trei ani, chiar înainte de a debuta editorial, o serie de poeţi foarte tineri, unii liceeni, au devenit mici vedete pe Internet. Oricât ar părea de ciudat pentru generaţiile mai vechi, debutul în volum nu mai are greutatea de odinioară, fapt ce explică probabil decizia unora de a publica rapid, fără prea multe calcule auctoriale. Lui Radu Niţescu, apărut nu demult cu volumul Gringo, i s-a alăturat foa