Cei care cred că reprezentanţii Noului Cinema Românesc nu sînt capabili să realizeze filme de public, ar trebui să meargă să vadă Despre oameni şi melci, al doilea lungmetraj al lui Tudor Giurgiu. Iar cei care nu cred, cu atît mai mult. Scenariul lui Ionuţ Teianu, avîndu-şi originea într-o ştire de ziar din urmă cu un deceniu, i-a oferit regizorului materia primă pentru o comedie dulce-amăruie deopotrivă amuzantă şi duioasă, agreabilă şi ingenioasă, care nu-i solicita să fie un autor personal, ci un cineast îndemînatic. Iar Tudor Giurgiu, la şase ani după debutul cu Legături bolnăvicioase, ani în care a fost mai activ şi mai vizibil ca producător/promotor decît ca regizor, a răspuns noii provocări cu o plăcere evidentă, mai cu seamă că, din fericire, creativitatea şi talentul nu i-au fost îngrădite de necesitatea de a răspunde aşteptărilor selecţionerilor unor mari festivaluri, ci au fost descătuşate cu un unic ţel, acela de a satisface nevoia de entertainment a cît mai multor spectatori români. E drept, regizorul-producător îşi dovedeşte încă o dată darul de a se înconjura, în toate proiectele sale, de colaboratori capabili, dar acest avantaj nu ar trebui să ştirbească meritele de orchestrator ale lui Tudor Giurgiu, care a găsit mai toate notele potrivite, fără a păcătui prin stridenţe de dragul unui succes aparent garantat, dar de fapt iluzoriu (cum o fac majoritatea realizatorilor de producţii „comerciale“ de la noi). Titlul filmului este excelent ales, dar nu pentru că ne duce cu gîndul la Steinbeck, ci pentru că ne propune o comparaţie sugestivă. Parafrazînd şlagărul lui Dan Spătaru de pe genericul final, de vreţi să ştiţi ce însemna român în 1992 (anul în care ne poartă povestea de pe ecran), vă puteţi gîndi la un melc care îşi întinde fremătător coarnele către „minunata lumea nouă“ ce i se deschide în faţă, fără a realiza că binefacerile îndelung aşteptat