Recent, discursul public, simbolurile promovate și, mai ales, limbajul liderilor așa-zi­selor noi mișcări de drepta din spațiul mioritic mi-au dat fiori. Premisa conceptuală a acestui comentariu este aceea că orice ideologie se manifestă prin discurs, respectiv, că putem identifica trăsăturile generale ale unei ideologii studiindu-i limbajul, structurile narative. De pildă, lexicul fascismului, după cum arăta Terry Eagleton în studiul său clasic (Ideology. An Introduction, 1991), include conceptele primare ale dreptei (sînge, sacrificiu, patrie), care pun în centrul discursului public puterea și controlul ca valori sociale pozitive. Evident că orice mișcare politică nouă pe scena electorală, pentru a putea transmite ideea inovației ideatice, utilizează primul palier al efortului persuasiv, acela de a aduce în discursul public o schimbare lexicală. Prin urmare și acești „noi lideri“ ai dreptei românești încearcă să aducă un nou tip de discurs, un nou tip de vorbire. Și aici este primul moment în care încep să mă treacă fiorii dreptei, mai ales că simt aerul rece și rarefiat al amenințărilor verbale, ceea ce îmi face pielea de găină. Dreapta a avut dintotdeauna superbia să creadă că e implicit „dreaptă“. Și pentru „neo-dreapta“ de Dîmbovița doar politicienii „de dreapta“ sînt drepți, doar politicienii „de dreapta“ sînt corecți, doar ei sînt onești și cinstiți, precum fetele mari neduse la altar. Ceea ce e menit să sperie orice om „ne-drept“ (homo sum, vorba lui Terentius). Dincolo de faptul că redundanța este la ea acasă, acești politicieni care îndreaptă o Românie dreaptă spre dreapta sînt periculoși prin consecințele ideologice ale acestei dreptăți absolute a dreptei. Ideea duce direct la o altă concluzie frisonantă a dreptei – din moment ce oamenii de dreapta sînt mai buni, mai corecți, mai etici, atunci, automat, oamenii de la stînga (sau de oriunde altundev