Cine nu-şi aminteşte povestirea lui Rebreanu, Proştii ? În adolescenţă, când am citit-o, m-a marcat. Este descrisă acolo memorabil situaţia psihologică a doi ţărani, tată şi fiu, uluiţi şi, la sfârşit, învinşi de teribila invenţie reprezentată de un tren cu care intenţionau să călătorească.

Pentru ei, întreaga poveste legată de aşteptarea trenului, cumpărarea biletelor, urcarea efectivă în „maşina” care „şuieră prelung” şi „bubuie”, care se apropie „mâncând pământul” depăşeşte dimensiunile omenescului: totul li se pare complicat, de necuprins – de neînţeles, aproape monstruos. Ţăranii se pregătesc cu seriozitate pentru această încercare crucială a vieţii lor, călătoria cu trenul: se scoală cu noaptea în cap şi se duc în gară la Năsăud, unde aşteaptă răbdători, cuminţi, până dimineaţa, să vină trenul cu care vor să ajungă „până la Salva”. În cele din urmă însă li se zădărniceşte planul, cei doi pierd trenul, care stă prea puţin timp în gară, pentru încetineala lor de oameni „proşti”, neînvăţaţi cu noua tehnologie şi cu noua rânduială aduse de această maşină.

Astăzi, e greu dacă nu chiar de neînchipuit să mai treci printr-o astfel de împrejurare epică, din care, cum se vede, poate ieşi o proză atât de bună. Astăzi nu-ţi mai este îngăduit să fii „prost”, înţelegând prin „prost” să nu ştii, să nu înţelegi, să fii depăşit, să ai, în fond, acea vulnerabilitate misterioasă care creează o tensiune neobişnuită, atât de profitabilă într-o scriere literară. De ce? Fiindcă astăzi, chiar dacă nu ştii ceva sau altceva, afli. Insul nu mai e singur, el şi doar el însuşi, cu slăbiciunile sale, cu ignoranţa sa, ci are la îndemână tot felul de „cârje”, de extensii ale corpului, ale minţii, cum ar fi, în primul rând, laptopul – tableta – iPhone-ul.

Acest sentiment l-am avut, cu putere, de curând când, împreună cu D., invitaţi de A. şi de soţia lui, am făcut o căl