Stimate domnule Toma Pavel sunteţi un reputat specialist în literatură comparată, estetică şi filosofia culturii, profesor la Universitatea din Chicago, la Departamentul de Limbi Romanice şi Literatură precum şi în celebrul Committee on Social Thought. Cum s-a petrecut, pentru dvs., mutaţia dinspre orizontul cultural românesc spre cariera ştiinţifică prestigioasă pe care aţi edificato în străinătate? Ce a însemnat pentru dvs. exilul?
Dragă domnule Iulian Boldea, văd că folosiţi termenul exil, dar nu ştiu sigur dacă este cel mai potrivit. Cînd, în 1969, am plecat din România, nu eram convins că voi rămîne în străinătate. După 1964, situaţia ţărilor din Est, inclusiv cea a României, se îmbunătăţise treptat şi, deşi invazia Cehoslovaciei în 1968 a demonstrat violent că un socialism cu faţă umană nu va putea fi instaurat, România nu participase la această invazie şi deci nu era cu totul imposibil ca regimul de la Bucureşti să rămână relativ acceptabil. Voiam să-mi iau doctoratul în Franţa sau în America şi, poate, să lucrez un an sau doi la o instituţie din altă ţară, ca să văd cum e pe lume. Ajuns la Paris, unde, ajutat de bunica mea, de o instituţie de binefacere catolică şi de o bursă acordată de regretatul Gabriel Marcel am putut supravieţui, m-am înscris la doctorat la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Am cerut, de asemenea, viza de imigraţie în Canada – apreciind faptul că, spre deosebire de alte ţări, pentru imigrarea în Canada nu era nevoie de azil politic. Cînd, foarte curînd, am obţinut un post la Universitatea din Ottawa, am plecat avînd în minte Emigranţi la Brazilia de Sadoveanu. Tot timpul îmi spuneam că o întoarcere la postul meu de la Bucureşti, la Centrul de Fonetică al Academiei, nu era exclusă.
Nu m-am întors pentru că mi-a plăcut mult prea mult libertatea. O libertate foarte concretă: nu microfoane, nu securişti, zia
