(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)

Două dintre cărţile tale vorbesc despre sinuciderea tatălui tău; este aceasta trauma originară din care s-a dezvoltat toată poezia ta? Este literatura ta consecinţa acestui accident biografic?

Această întrebare de început îmi aduce aminte de fandările scurte, pe viaţă şi pe moarte, ale unuia dintre spadasinii preferaţi ai copilăriei mele - Pan Wolodyjowski din Potopul lui Henryk Sienkiewicz. Nu ştiu dacă mai ţii minte cum înţelegea el să se lupte: nu cu dantelării baroce ale gesturilor, nici cu furor romantic şi viforos, precum junele prim al romanului, Kmicic - ci, dimpotrivă, litotic şi cumva aticist, cu maximă ergonomie de mişcări, recurgînd aproape exclusiv la fandări decisive (ca ale tale), încît - după cum repetă Sienkiewicz - "îi stingea pe duşmani ca pe nişte lumînări."

Prin urmare, cum singurul răspuns la o astfel de fandare e o contrafandare, am să-ţi răspund la fel de abrupt: am început să scriu despre sinuciderea tatălui meu la şapte ani după ce ea s-a întîmplat - mai exact, primele poeme din Biographia litteraria (2006) au fost scrise prin 2004. Bizar e că în prima mea carte, Epistole pentru Camelia (2002), nu se pomeneşte despre asta decît într-un singur loc, în începutul unui poem care constată că în '97 s-au produs trei evenimente majore: moartea tatălui meu, începutul iubirii cu Cami şi întîlnirea cu Mircea Ivănescu.

Uite, acum îmi dau seama că am scris cel puţin o carte despre fiecare dintre evenimentele astea. Toate trei sînt, într-un fel, "traumele originare" ale poeziei mele; însă, strict statistic, sinuciderea tatălui meu e trauma prevalentă. Despre ea, e adevărat, am scris cel mai mult. Poate pentru că zecile de minute în care am stat năuc lîngă cadavrul lui, în vreme ce paramedicii încercau în zadar să-l resusciteze, zecile de minute ale morţii lui, adică, au fo