În această perioadă de criză economică prelungită, economia pare să aibă, mai mult decât oricând altădată, nevoie de politică. La începutul celui de-al XXI-lea secol criza economică a adus statele în situaţia de a reglementa procesele economice, altfel spus de a pune în aplicare politici economice şi sociale. Şi asta, chiar dacă susţinătorii ortodoxiei neoliberale încă susţin că politica e prea prezentă în economie şi este cauza acestei crize. De la "Asta-i economia, imbecilu­le!" (It's the economy, stupid) din campania din 1992 a lui Bill Clinton împotriva lui George H. W. Bush (Bush-tatăl) - la acel moment preşedinte al SUA în funcţie - până la campania lui Mitt Romney de acum, ideea că politica, mai ales politica economică cu implicaţii sociale, este un impediment pentru o economie liberă şi prosperă.

S-ar părea că ar fi vorba de sfidare a postulatelor liberalismului. Nu este însă deloc aşa! Liberalis­mul nu se opune, aşa cum susţin fundamentaliştii "pieţei", intervenţiei statului în domeniul economic. O lectură a operei pe care John Stuart Mill a consacrat-o economiei (un bun exemplu: cele două principiile adăugate de Mill la prefaţa ediţiei din 1852 a Principiilor economiei politice, adică libertatea, respectiv dreapta distribuţie a rezultatelor muncii) demonstrează că liberalismul a stat la originea statului social. De asemenea, nu trebuie uitat că atât de combătutul John Maynard Keynes era un liberal, iar nu un "socialist" cum sugera Hayek în dedicaţia la Drumul robiei ("Socialiştilor din toate partidele!"). Ori, ce spunea Mill în această celebră prefaţă: "Mi se pare că principala finalitate a unei societăţi trebuie să combine marele scop al ameliorării (condiţiei) sociale cu cultivarea (principiilor), pentru (a realiza) o stare socială care să combine cea mai mare libertate personală cu dreapta distribuţie a rezultatelor muncii, pe care actualele legi