Tată, nu Ienei s-a certat cu Porumboiu? Nu. Aaa, Duckadam? Nu. Da’ ei cu cine s-au certat? Cu nimeni

Tată, primul are 75 de ani, fost mijlocaş şi antrenor. Al doilea are 53 de ani, a fost portar, e un fel de preşedinte la Steaua. Nu-i prinzi des pe la televizor şi cînd intră prin telefon nu înjură, nu au nimic de răzbunat, nu sînt certaţi cu nimeni. Declaraţiile lor nu au cum să devină titluri de ştiri pe net. La mondenităţi au ajuns abia acum. Crede-mă că au fost fotbalişti, crede-mă nu doar pentru că-s tatăl tău.

Acum au probleme cu inima, cu sîngele, cu felul acestora de a fi liniştite. Da, ei care nu sînt certaţi cu nimeni. Sînt legaţi de Steaua, de Cupa Campionilor Europeni, de poate cea mai umană generaţie a sportului românesc. Iar acum, de priceperea unor medici, de un cearceaf alb de spital şi de culoarele strîmte, mai strîmte parcă decît ale inimii, din secţiile de cardiologie. Nu le cunoşti. Şi e bine.

Între Răduţ şi Gina Pistol, Cruduţa şi Costea ăla micu, Ienei şi Duckadam sînt două zile de soare după două luni de ploaie cu fum, în care Bucureştiul miroase a ghenă locuită. Între Porumboiu, cu “Handicapatule, mama-i moartă” şi Piţurcă, “Ar trebui scuipat şi luat la picioare”, oamenii ăştia doi sînt ca vecinii de la etajul patru, cei de la care se-aude zgomot doar cînd gătesc, în vreme ce la trei vine bărbatul beat iar la cinci mama îşi bate copiii.

Pînă acum, pe Ienei şi Duckadam i-a apărat Cupa Campionilor Europeni, un trofeu ca o vază uriaşă în formă de inimă alungită, culmea. I-a apărat, tată, ca să nu devină crocodilul de gumă şi girafa de pluş cu care te jucai acum vreo nouă ani şi pe care nici eu nu mai ştiu unde le-am pus.

Nu ştiu dacă emoţiile din noaptea de la Sevilla, o să afli şi despre ea, nu cumva se traduc după 25 de ani în ce suferă Ienei şi Duckadam. Nu ştiu să-ţi spun dacă ticăitul din prelungirile de atunci