Chiar și numele pare să-i fi fost predestinat: o cheamă Boleanu. Smaranda Boleanu. Este din comuna Milcovul, are 38 de ani și pe aproape toți i-a petrecut în fotoliul său rulant. Atât cât se poate exprima, dă de înțeles c-ar fi împăcată cu propria soartă, însă neputința trupească, chircirea lui spasmodică, dureroasă, nefirească, n-o împiedică să viseze. Să aibă dorințe. Și să vorbească despre ele...
Trei fete au fost la părinți, trei surori. Și dintre toate, ea, Smaranda, cea mai mică, a venit pe lume... altfel. Dorina, cea care îi poartă acum de grijă, zice că ar fi „prins o tumoare la cap, din cauză că mama a trăit rău cu tata, a bătut-o numai în burtă cât a fost gravidă cu ea. A dus-o pe la doctori peste tot, prin București și Iași, dar degeaba. Ultima dată când a fost la spital avea șapte ani. Atunci, doctorul i-a zis mamei că n-are ce să-i facă, și că va trăi cât o vrea Dumnezeu, așa cum este. De atunci, stă mereu în căruț. Am avut noroc că a primit unul printr-o fundație, că altfel zăcea la pat”, zice Dorina, sora Smarandei.
Pe măsură ce anii au trecut, membrii familiei au învățat că boala mezinei – tetrapareză spastică – înseamnă chin și suferință dacă trupul care-o îndură nu este bine îngrijit. Și au mai văzut, cei ce-i sunt în preajmă, că Smaranda, chiar dacă se mișcă spasmodic, răsucindu-și membrele, gâtul și trupul precum rădăcinile dezordonate ale unui copac, chiar dacă își exprimă trăirile prin rictusuri greu de privit, mintea îi este limpede. Sufletul la fel de curat ca al unui copil. Iar dacă înveți să-i deslușești vorbirea, suntele răgușite din care construiește cuvinte greoaie, dar logice, ai supriza de a găsi în Smaranda un interlocutor plăcut, coerent! Iar diferența dintre imaginea trupului său deformat și interiorul atât de ordonat este de-a dreptul șocantă!
Omenia nu se măsoară în bani
De trei
