Dana Ionescu părăseşte doar teritorial România şi o viitoare carieră academică ca istoric pentru a deveni primul emigrant român care predă Istoria Canadei, în ţara de adopţie.
Ceea ce impresionează în "istoria" sa este conştientizarea obiectivă, din prisma celui "din afară", a faptului că România, prima casă de altfel, trebuie să rămână o parte din educaţia copiilor născuţi sau crescuţi într-un teritoriu străin. Acţiunile umanitare pe care le coordonează, de la Şcoala românească din Montreal la Acţiunea "Să-i ajutăm să viseze" - proiect de strângere de fonduri pentru copiii români defavorizaţi - demonstrează încă o dată că naţionalitatea nu este o chestiune teritorială, ci de asumare a unei identităţi.
Sunteţi singurul emigrant care predă Istoria Canadei în Montreal. Având în vedere experienţa din sistemul de învăţământ românesc, dar şi din mediul de cercetare academic, cu ce schimbări majore v-aţi confruntat în Canada?
Acum aproape zece ani, când am intrat în învăţământul canadian, eram singurul emigrant care preda istoria Canadei în Montreal. Era şi o formă de mândrie, dar eram şi conştientă de misiunea destul de grea pe care o aveam; aceea de a demonstra că şi noi, emigranţii, suntem capabili să le înţelegem şi să le predăm istoria. A preda istoria ţării de adopţie a fost misiunea pe care mi-am asumat-o chiar înainte de plecarea din ţară. Îmi amintesc foarte bine interviul pe care l-am susţinut la consulatul candian. Mi s-a pus direct întrebarea: ce veţi face acolo? Am răspuns, cu semeţia tinereţii, că voi preda istoria. Nedumerirea celui care îmi lua interviul a fost şi mai mare.
Cu ce am plecat şi care au fost schimbările majore cu care m-am confruntat în ţara de adopţie? Am plecat, în primul rând, cu o formaţie academică solidă, fiind conştientă de acest fapt. În studenţie şi puţin după, am stat în preajma unor istorici de renume, de
