Odata cu adjudecarea, de catre Dan Diaconescu, a pachetului majoritar al Oltchim, realizatorul TV deschide o noua pagina a celebrei telenovele, de data asta cu efecte sociale, econimice si, bineinteles politice ce depasesc aria de emisune de pana acum a antenei OTV.
Intai de toate, cateva consideratii despre procesul de privatizare. Acesta a fost facut in pripa, conceput pe genunchi si pus in aplicare cu un amatorism demn de inceputul anilor ’90, de catre persoane aduse la OPSPI direct de la lipit afise de capmanie. Nu a existat o publicitate corespunzatoare, o evaluare serioasa a companiei, o camera de date si, in aceste conditii (pe langa altele, la fel de obiective, ce tin de situatia dezastruoasa in care se gaseste compania), au lipsit cu desavarsire investitorii reali, stragegici sau institutionali (prin investitor strategic se intelege acel investitor care opereaza in aceeasi industrie ca si compania al carui pachet de actiuni face obiectul vanzarii, investitor care vine cu capital, expertiza, know-how, piete de desfacere s.a.; prin investitor institutional se intelege un fond de investitii care vine cu capital si, eventual, management, restructureaza compania si apoi o vinde unui investitor strategic).
Pe langa aceste lipsuri elementare, cel mai grav a fost ca au lipsit criteriile de eligibilitate minime, care sa filtreze accesul unui ofertant fictiv, interesat de cu totul altceva decat de preluarea reala a companiei. Un astfel de filtru putea fi usor conceput chiar si in situatia economica grava in care se gaseste Oltchim, de exemplu prin conditii de bonitate si experienta ale ofertantilor. Ca sa nu mai spun ca “vehiculul investitional al lui Dan Diaconescu” pare-se ca nici nu trecuse de faza de inmatriculare la Registrul Comertului. Un alt minus urias al procesului a fost vanzarea, separat sau impreuna cu pachetul de actiuni, a doua creante ap
