Geo Bogza a venit la o întâlnire cu publicul la Suceava în 1959, când eu locuiam cu părinţii şi fraţii mei în acel oraş şi eram elev în clasa a cincea.

Interesat de literatură mai mult decât de orice altceva, m-am dus cu entuziasm la întâlnire, nu înainte de a lua din biblioteca familiei o carte a lui Geo Bogza, pentru a-i cere un autograf. Scriitorul (primul pe care îl vedeam în viaţa mea) mi s-a părut dezamăgitor de urât, în comparaţie cu... Eminescu. Înalt, deşirat, cu un cap ca de nagâţ, vorbea pe un ton umil-solemn despre "fraţii noştri din Răsărit", prosternându- se parcă în faţa unor zei.

După terminarea prelegerii, m-am înghesuit şi eu să capăt un autograf şi l-am obţinut. Pe prima pagină a cărţii, Geo Bogza scrisese cu litere lăbărţate "Trăiască lupta pentru pace!" N-am înţeles deloc, cu mintea mea de atunci, cum poate să trăiască o luptă. Dar şi mai mare a fost deziluzia când, stând de vorbă cu alţi deţinători de autografe de la nepreţuitul nostru musafir, am aflat că tuturor le scrisese "Trăiască lupta pentru pace!"

*

Au trecut anii. Scriind, în calitatea mea de critic literar, despre sute de cărţi, l-am redescoperit pe Geo Bogza, care mi s-a părut un scriitor valoros, în ciuda pactului pe care îl făcuse cu autorităţile comuniste. În opera sa era nu numai grandilocvenţă, ci şi grandoare.

În 1980, după ce i-am dedicat un articol, Geo Bogza m-a invitat la el acasă. Acolo m-a tratat cu mandarine, pe care mi le-a cojit una după alta şi mi le-a oferit ceremonios, gest delicat şi tandru, greu de uitat.

Apoi mi-a povestit că şi în acel an, la 15 ianuarie, reuşise să-l sărbătorească pe Eminescu împodobindu- i statuia din faţa Ateneului (operă a sculptorului Gheorghe Anghel) cu o ghirlandă de flori. Mi-am zis, în sinea mea, că nu e de bun gust să agăţi de gâtul unei statui, teoretic veşnică, o podoabă efemeră. Era ca şi cum i-ai fi