Moto: „A stăpâni lumea. Același vis vechi.
Azilurile sunt pline de oameni care
se cred Napoleon. Sau Dumnezeu“
James Bond - Agentul 007, „Dr. No“ - 1962
Politicienii români se împart în două categorii, cei care sunt ceea ce sunt dinainte de a intra în politică și cei care sunt ceea ce sunt după ce au intrat în politică. Dacă primii ar fi majoritari, deținători ai unor cariere profesionale solide, cu calități și abilități dovedite de management, am putea spera să fim cetățeni într-o țară inundată de lapte și miere. Trăim însă în România și avem parte de prea multe personaje pentru care politica este singurul ecosistem în care pot exista. Așa cum nu s-a descoperit peștele trăitor pe uscat, așa și cei extrași din apa politicii ar ajunge niște iluștri necunoscuți. Din nefericire, de peste 20 de ani, România a cunoscut prea multe cariere de „succes“ ale unora cărora trecutul nu le recomandă competența, dar care au parvenit în funcții importante. Populismul deșănțat, patriotismul sau naționalismul de operetă, vitejia de mucava țin loc de pricepere și au făcut posibilă apariția unor personaje pe care le-am putea trata lesne cu îngăduință sau umor, dacă nu s-ar crede la un moment dat Napoleon. Sau Dumnezeu.
Locul unde emoția e mai tare decât rațiunea, acolo unde se confundă „a vrea“ cu „a putea“, unde contează nu ce spui, ci cum spui este terenul fertil pe care poate crește o carieră politică găunoasă. Se începe în forță cu „Sus Patria, Jos Mafia!“, un slogan cuprinzător care te scutește să mai dai amănuntele cum se și poate face asta. Dacă vezi că electoratul tinde să ațipească și visează la soluții de trai tihnit și bunăstare, îi trezești vigilența că „ungurii“ îi fură locurile de muncă și Ardealul. Când electoratul e confuz, devii agentul secret care nu se luptă cu fitecine, ci folosește arma mortală a datului din gură împotriva Hidrei bercea
