Şi cînd scrie Emil Brumaru simte nevoia să se adreseze cuiva, de parcă i-ar vorbi. Să i se fi tras asta de la vechea lui singurătate de medic de ţară la Dolhasca? Pentru el cititorul nu e o convenţie, ci o persoană în carne şi oase*. Aşa se face că şi poeziile lui au mai totdeauna un adresant. Mai des, o adresantă. Între cuvintele lui se aude ţîrîitul ploii şi se simte spaima de urît. Îl deprimă proştii din jur şi vorba lor goală.

Brumaru nu-i un elitist, doar că nu-şi risipeşte cuvintele pe oricine. Detestă pălăvrăgeala, încît dacă vede că n-are cu cine schimba o vorbă cu miez şi cu dichis sau nu e locul potrivit pentru aşa ceva tace cu orele. Ai zice că doarme cu ochii deschişi, apoi, brusc, continuă un monolog început cine ştie cînd, în care vorbele îi vin gata alese. Cum n-are încredere în oricine, cînd vrea să comunice foloseşte scrisoarea. Nu epistola croită pe calapod literar – scrisoarea pur şi simplu, care poate avea cîteva rînduri sau mai multe pagini. Brumaru a scris mii de scrisori, toate de mînă, către cîţiva destinatari cărora le destăinuie de-ale vieţii şi de-ale literaturii, fără introduceri protocolare şi fără ştersături. Uneori, inspirat, începe direct în versuri, ca-ntr-o scrisoare către Şerban Foarţă: „Dragă Şerban, Poetului îi şade bine/ Să fie beat şi trist şi pur/ Mănînce miere de albine,/ Beie din sticle fără cur” Alteori îi vine inspiraţia după cîteva rînduri de proză. Îl enervează că scrie versuri „nepublicabile” din cauză că refuză să folosească în ele cuvinte cu perdea, în locul celor ştiute şi întrebuinţate de toată lumea, aşa că le reproduce în scrisori în care se mai răcoreşte cu cîte o descriere, cu toate cele numite pe şleau, ca-n poveştile „de pe uliţa mică” ale lui Creangă.

Mă topesc după poeziile lui Emil Brumaru, inclusiv după cele pe vremuri nepublicabile. Cînd scrisorile lui apăreau în România literară, aşteptam î