Sunt deja ani buni de cand mai multi europarlamentari insista sa afle care sunt sursele de informatii pe baza carora Comisia Europeana evalueaza situatia justitiei din Romania. In ciuda eforturilor, niciodata nu a putut fi obtinut un raspuns satisfacator. Identitatea respectivelor surse este, spre a parafraza faimoasa butada a lui Winston Churchill referitoare la Rusia, o ghicitoare invaluita de mister, ascunsa intr-o enigma. Exista, insa, o cheie a acestei sarade: (dez)acordul referitor la statutul international al Romaniei.

Dupa caderea Cortinei de Fier Occidentul si-a revendicat o zona de influenta in fostul spatiu sovietic, care nu includea Romania (si Bulgaria). In contextul noii ordini internationale care parea a se naste, URSS (inca vie desi nu si viabila) considera esential sa isi pastreze o pozitie dominanta la Marea Neagra si in Balcani, in timp ce puterile euro-atlantice apreciau ca realista si dezirabila integrarea in zona controlata de ele doar a statelor est-europene „surori” – catolice si protestante. Teoretizarea acestei strategii se gaseste in eseul lui Samuel Huntington despre conflictul civilizatiilor. Asa s-a nascut Grupul de la Viszegrad sau initiativa Alpe-Adria a ministrului de externe italian Gianni DeMichelis.

Romania nu a acceptat, insa, aceasta intelegere ori, poate mai exact, nu a acceptat sa fie lasata in afara acestui aranjament. Cu un efort considerabil (despre care nu este locul sa povestim aici) a spart izolarea internationala la care fusese condamnata in vara lui 1990 (sub pretextul sanctionarii recursului la mineri spre a solutiona controversele politice post-comuniste) si a fortat, dupa o odisee de neimaginat, intrarea in Consiliul Europei. Cand s-a trezit cu romanii in casa, distinsul „club al democratilor” a fost nevoit sa adopte o procedura de monitorizare post-admitere (bunica MCV de mai tarziu) si sa-si deschida