Într-un moment în care Rusia de azi îşi joacă, cu înverşunare, cărţile geopolitice în arealul carpatin, ca expresie a unei nostalgii imperiale, promovată la rang de politică de stat, la Kremlin, când ambasadorul rus, la Bucureşti, are atitudini publice europene, opuse opiniilor propagandistice, înverşunate, deloc obiective, ale website-ului intitulat Vocea Rusiei – trompeta FSB-ului, succesorul KGB-ului -, un dialog cu istoricul militar Vasile Popa, colonel în rezerva Armatei României, este aidoma şansei de a privi printr-un ochean istoric, la clipe rămase, până azi, necunoscute. Dar, a căror evocare, acum, îşi are un rost precis. Şi necesar.
Clarificarea relaţiilor de comandament
- Este istoriografia militară prizoniera, de facto, a evocărilor multiple privind rosturile naţiunii române, în cele două conflagraţii mondiale? Aşa ar părea, la prima vedere, opţiunea dumneavoastră pentru editarea unui impresionant volum despre misiunea generalului Coandă la Stavka. Chiar aşa, ce motivaţii aţi avut la realizarea acestei ample cercetări în Arhivele Militare?
- Da, se poate afirma că istoriografia, în general, este prizonieră evocării parcursului unei naţiuni, iar istoriografia românească nu face excepţie de la o asemenea cutumă. Mai mult, aş spune că evenimente de maximă relevanţă în istoria universală sau naţională, aşa cum sunt cele două războaie mondiale, impun investigaţii aprofundate, care să facă lumină sub toate aspectele, componentele diplomatică şi militară având o greutate cu adevărat specifică.
Am avut privilegiul să-mi desfăşor o bună parte din activitatea profesională în cadrul Arhivelor Militare, Serviciul Istoric al Armatei de astăzi. A fost locul unde pasiunea mea pentru istorie s-a întâlnit cu un imens, valoros şi inedit fond de documente, arhivele oferind oricărui cercetător această sursă directă de in
