Un caz cum este cel al privatizării Oltchim pune în evidență cât de mult a pierdut presa de investigație, pusă pe butuci în anii de criză și de sălbatică politizare.
Cazul Oltchim, dezbătut cu fervoare de vreo două săptămâni, e abordat în mass-media pe ipoteze, presupuneri, ghicitori. Ziarul România liberă inventaria zilele trecute cele „șase mistere“ ale privatizării, iar audio-vizualul trăiește de pe urma spectacolului dat de Dan Diaconescu, vorba presei, „inculpat și adjudecatar“ în urma licitației pentru privatizare. Presa nu are la îndemână nicio informație certă care să explice ce se va întâmpla cu combinatul, cu angajații, cu salariile restante, cu funcționarea în viitor. Autoritățile presupun că Diaconescu-OTV nu are banii și profită de slăbiciunea statului pentru a face un circ mediatic major, analiștii economici avansează ipoteze deloc optimiste în legătură cu privatizarea (cu cât mai la vedere, cu atât mai cețoasă) și patronul potențial, iar presei îi rămâne să speculeze repetând întrebarea cine se află în spatele lui Diaconescu-OTV, doar-doar va primi un răspuns.
Un caz cum este cel al privatizării Oltchim pune în evidență cât de mult a pierdut presa de investigație, pusă pe butuci în anii de criză și de sălbatică politizare. Jurnaliștii s-au găsit dezarmați în fața manipulărilor și a lipsei de transparență a unei privatizări „la vedere“, fără surse de încredere, fără documente relevante, toate necesare unei anchete consistente. Pe acest gol se poate compune o cacealma de proporții, în deriziunea legii, dar și a speranțelor pe care oamenii Oltchim-ului și le agață de venirea unui patron salvator. Jurnalismul de investigație costă. O anchetă înseamnă timp și bani. Patronii de presă nu investesc în așa ceva, decât dacă ancheta e comandată pentru combaterea unui adversar politic sau a unui concurent. Avem exemple în acest
