Axel Weber a plecat de la conducerea Bundesbank în aprilie 2011, pe fondul divergenţelor majore privind nivelul acceptabil de implicare al băncilor centrale în rezolvarea crizei datoriilor suverane din Europa.

În a doua parte a anului trecut şi-a anunţat demisia din conducerea executivă a BCE, din "motive personale", şi Jürgen Stark. Tendinţele de încălcare gravă a mandatului BCE şi a tratatelor europene au reprezentat, bineînţeles, adevăratul motiv al demisiei lui Stark.

După materializarea acestor tendinţe, preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, a comparat acţiunile băncilor centrale cu "lucrul diavolului", fiind conştient că îşi va accentua izolarea în cadrul Eurosistemului. Oare ce se întâmplă cu o anumită parte a bancherilor centrali?

Deviaţionismul de la "ortodoxia" tipăririi banilor ca mijloc universal şi nedureros de rezolvare a crizelor nu se manifestă doar în Europa.

La ultima şedinţă a Comitetului de Politică Monetară al Federal Reserve, Jeffrey Lacker, preşedintele Federal Reserve Bank of Richmond, a votat împotriva QE3 deoarece "direcţionarea creditului către anumite sectoare economice reprezintă un rol nepotrivit pentru Federal Reserve", intrând prea mult în teritoriul politicii fiscale.

La doar o zi după ce Jens Weidmann a denunţat pactul faustian al băncilor centrale, Richard Fisher, preşedintele Federal Reserve Bank of Dallas, a lansat un atac neobişnuit la adresa conducerii politice de la Washington.

În cadrul unei întâlniri a Clubului Harvard din New York, Fisher a declarat că este tentat să compare Congresul cu marinarii beţi (n.a. de la expresia "a cheltui ca un marinar beat într-o permisie în port"), dar nu o poate face deoarece "comparaţia ar putea fi considerată jig-nitoare pentru marinarii beţi".

Preşedintele Fed-ului din Dallas a oferit şi varianta sa de răs-puns unei interpelări senatoriale recente