Un Hop, o şansă
La cea de a 15-a ediţie, Gala tânărului actor HOP, proiect de tradiţie al Uniunii Teatrale din România, n-a adus nimic nou în privinţa eventualelor concluzii care s-ar putea formula la adresa tinerilor absolvenţi, dacă ar fi să-i considerăm pe participanţii la această competiţie drept un eşantion reprezentativ. Deşi a fost, după informaţiile oficiale, o afluenţă semnificativă a candidaţilor, selecţia etalată în concurs a produs nedumerire cu privire la nivelul discutabil al tinerilor actori care au urcat pe scenă, mai ales la secţiunea individuală. (Spectacolele de la grup au fost ceva mai bune.)
În primul rând, e vorba de aceeaşi incapacitate a celor mai mulţi de a-şi pregăti un show, un micro spectacol, recital, adecvat cu persoana, cu datele fiecăruia şi, dacă s-ar putea, şi cu seara de concurs, în care un public nu doar de specialişti, dar şi de amatori de teatru să fie câştigat şi ţinut în scaune. E greu de explicat de ce concurenţii apelează îndeobşte la texte obscure, improvizate adeseori de cel în cauză, care nu pot, cum s-a văzut, reprezenta o premisă de spectacol. Sunt, cel mai adesea, subţiri, dar băţoase printr-un inexplicabil ton vindicativ, fără miza de idei necesară, într-o exprimare neliterară, comună, care confundă firescul cu banalul şi realitatea cu adevărul. Şi în acest an am avut parte de asemenea apariţii, menite să dea glas frustrărilor care, chipurile, chinuie un tânăr actor care nu-şi găseşte locul dorit pe scenă (candidata se plângea a fi fost distribuită într-un rol nepotrivit de telenovelă – o ţigancă – după o pregătire, pasă-mi-te, înaltă, demnă de teatrul de artă). Te întrebi însă imediat de ce nu folosesc respectivii şansa pe care o reprezintă această Gală pentru a demonstra ce pot, fără a se mai război cu presupuşi duşmani ai pieţei libere. S-a văzut, în schimb, că, o
