Victor Ponta a început istoria privatizării Oltchim cu anul 2006 și o Ordonanță de Urgență (nr. 45/2006) referitoare la ”câteva măsuri de privatizare”. Asta pentru a arăta cu degetul către Vlădescu, Sereș, Videanu, Boc, Mihai Răzvan Ungureanu și deciziile PDL-ului care au transformat Oltchimul într-o gaură neagră a economiei românești cu datorii de sute de milioane de euro. Ca de obicei, adevărul pe jumătate. Pentru că e evident că problemele nu au apărut doar în 2006.

Guvernul Tăriceanu nu a fost strâns cu ușa de FMI să scoată combinatul la vânzare. Ba, din contră, Tăriceanu a fost unul dintre cei care a privit și tratat cu reticență colaborarea cu FMI, fiind unul dintre oponenții declarați ai politicilor acestei instituții. În aceste condiții, pentru a ajunge, în 2006, la ”unele măsuri de privatizare ale Oltchimului” se poate bănui că problemele mamutului industrial sunt anterioare acestei date (altfel nu ar fi avut sens ”să dai din casă” ceea ce-ți aduce profit).

Astfel, se pune întrebarea de ce au trecut atâția ani și nu s-a făcut nimic pentru ca Oltchimul să nu mai ”performeze” găuri în bugetul, în cele din urmă, public? Răspunsul e similar cu cel legat de legalizarea prostituției. Activitate care rămâne, în continuare, în afara legii, nu din mai mult sau mai puțin consistente argumente morale, ci pentru că ar stopa un uriaș izvor de venit neimpozabil care se regăsește, măcar în parte, în buzunarele celor care ar putea să emită o astfel de lege și a rețelei din jurul lor. Tot astfel, situația Oltchimului a fost tergiversată pentru a nu închide robinetul care a alimentat diferitele guvernări care s-au perindat prin România (cum spuneam, inclusiv guvernări de dinainte de 2006, acest an fiind un reper legat doar pentru recunoașterea oficială a problemelor). Dacă Oltchim ar fi în mod real falimentar (nu din cauza ”căpușării”) nu ar mai exista interes