Eșecul total al ultimelor două încercări de privatizare - Cupru Min și Oltchim – duce înspre o singură concluzie: autoritățile statului român nu mai sunt în stare nici măcar atât, să vândă onorabil ce mai avem de vândut.

Dat fiind că eșecurile sunt democratic dis­tri­buite în spectrul politic, nu mai avem de un­de să așteptăm miracole. Falimentul încer­că­rilor de a administra eficient companiile sta­tului a condus către soluția an­gajării de management pri­vat. Faptul că pe lista scurtă a pri­milor zece candidați pen­tru a ocupa postul de director al Ta­rom nu se află niciun ro­mân e îngrijorător în cel mai înalt grad. Fie România nu are ni­ciun fel de manageri de top com­petenți, fie niciunul din­­tre ei nu vrea să aibă de-a fa­ce cu companiile noastre de stat.

Dacă ne uităm, însă, și la „câștigătorii“ lici­ta­țiilor de la Cupru Min și Oltchim, vedem des­tul de clar că nici investitorii serioși nu prea vor să aibă de-a face cu companiile statului ro­mân. Statul nostru a ajuns în postura ne­fericită de a nu fi în stare nici să administreze, nici să negocieze, nici să vândă. Adică de a nu mai fi un interlocutor credibil pentru ni­meni.

Ăsta e rezultatul unei serii lungi de guvernări lip­site de viziune și rezultate. Drumul înainte al României a ajuns un diptic care are pe o parte lista lui Barroso, iar pe cealaltă an­ga­jamentele față de FMI.

Noi, aspirațiile noastre, vi­zi­u­nea, ambițiile noastre? Prin­tre rânduri sau în note de sub­sol fără ghilimele. Nici mă­car la bibliografie. Ce-o fi așa de complicat să-ți dorești ce­va pentru oamenii pe care îi conduci, să vrei să cons­tru­iești un scop comun? Recent, Turcia și-a anunțat ambiția de a deveni în zece ani una dintre primele zece economiii ale lumii. Apoi a prezentat și ce măsuri crede că ar ajuta-o să-și îndeplinească acest vis.

Noi nu visăm la nimic care să depindă de noi. Ia