Să luăm lista prozatorilor noştri încă-tineri care au dat, în deceniul trecut, cele mai bune romane „despre comunism“ şi să ne uităm la rubrica „anul naşterii“: Filip Florian (n. 1968, Degete mici, 2005), Bogdan Popescu (n. 1968, Cine adoarme ultimul, 2007), Doina Ruşti (n.: informaţie clasificată, semnat: indescifrabil, Fantoma din moară, 2008), Radu Pavel Gheo (n. 1969, Noapte bună, copii!, 2010). Trei dintre cei patru autori aveau în jur de 20 de ani la Revoluţie, ca şi Răzvan Rădulescu (n. 1969) care, prin Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (1997), le este precursor. Şi ei şi-au publicat aceste romane când se apropiau de 40 de ani, ca şi cum ar fi avut nevoie de o perspectivă asupra relaţiei dintre propria biografie şi Sistemul totalitar lăsat în urmă. Culoarea fantastică a prozei lui B. Popescu şi cea generaţionistă din proiectul lui Gheo intră, astfel, în acelaşi cadru.
Ca, de altfel, şi Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici (n. 1975), cu menţiunea că Teodorovici e „mezinul“ acestui grup, ceea ce – pentru respectarea intervalului de obţinere a perspectivei – împinge romanul de faţă în 2011. Când, la rândul său, autorul începe să se apropie de vârsta de 40 de ani... Desigur, fiecare scriitor are ritmul său de elaboraţie şi un parcurs ce nu se organizează prin raportare la bibliografia altora. Dar, dacă patru prozatori atât de diferiţi urmează, independent, o aceeaşi traiectorie, traiectoria însăşi devine semnificativă. E vorba despre nişte scriitori care au prins socialismul real la o vârstă când puteau înţelege ceea ce se întâmplă în jur; şi care, apoi, au avut nevoie de o perioadă de decantare pentru a pune în pagini un roman substanţial încorporând comunismul. Dacă la Radu Pavel Gheo accentul e personal şi generaţionist, pus pe anii de ceauşism târziu şi pe copilăria noastră în ei, abordarea lui Lucian Dan Teodo
