În Cairo plutește un foarte vag sentiment de neliniște. O frustrare dureroasă și periculoasă nu și-a găsit decât o temporară supapă de ventilație – protestele antiamericane - și un relativ blând și, îndrăznesc să spun, chiar naiv țap ispășitor – filmul antimusulman. Adâncile tensiuni sociale interne însă nu și-au spus nici pe departe încă ultimul cuvânt în Orientul Mijlociu și, după părerea mea, nu au mai nimic de a face cu politica americană în Egipt sau cu existența mult-invocatului film.
Ca în orice metropolă cosmopolită a acestui împestrițat început de secol XXI, în Cairo coexistă două orașe: cel autohton, sărăcăcios, întins pe orizontală și poluat corespunzător, în care își găsesc adăpostul majoritatea membrilor claselor de jos, și un Cairo al privilegiaților, o oază de străzi liniștite și complexe rezidențiale scăldate în lumina belșugului, curate și strălucitoare ca faianța de pe zidurile palatelor faraonilor, exhibând opulență și fast. Această oază-enclavă adăpostește, cum probabil vă așteptați, elitele business-ului local, o bună parte a claselor de mijloc, cadrele diplomatice și – un cuvânt poate nou pentru unii dintre cititori – expații.
Voi zăbovi un moment asupra termenului „expat“, deja folosit în mod curent: de origine americană, ca aproape tot ce penetrează vocabularele limbilor terestre în momentul de față. Cuvântul vine de la „expatriate“ și, neavând neapărat o conotație negativă, se referă la indivizii veniți din alt spațiu cultural, exponenți ai noului fenomen social al transnaționalismului. Deși mulți dintre cei care se declară practicanții acestui modus vivendi sunt vizibil condiționați spiritual de cultura maternă, denominația deține și anumite conotații și nuanțări „la modă“, astfel încât rândurile expaților continuă să se îngroașe peste tot în lume. În ciuda apelativului sofisticat, un expat nu este la
