E uimitoare creşterea continuă de formă a lui Lucian Dan Teodorovici, prozator din promoţia tânără acum vreo zece ani, care pune în lumină evoluţia unei gândiri estetice mature şi a unui talent neobişnuit, asta în condiţiile în care maturitatea a fost unul dintre atributele recunoscute scrisului lui Teodorovici încă de la debut. Şi totuşi, scriitorul nu s-a mulţumit cu fructele timpurii ale îndemânării sale stilistice, ci a căutat să le valorifice cât mai larg, schimbându-şi formula înainte ca aceasta să devină manieră. Lucrurile se văd bine abia acum, după ce această evoluţie a dus la certitudinea literară care e romanul Matei Brunul, apărut anul trecut şi salutat unanim ca o revelaţie pentru proza actuală.
Lucian Dan Teodorovici a început cu o proză absurdistă, a unor caraghioşi metafizici care aminteau mai mult de vagabonzii beckettieni decât de cei gorkieni. Gesticulaţia lor patetic ridicolă examina soliditatea marilor noţiuni şi o găsea goală pe dinăuntru; consecinţa era asumarea bufonadei, mergând până la schiţarea (doar schiţarea!) autosuprimării. Au urmat apoi prozele scurte din Atunci i-am ars două palme, care transportau arlechinada beckettiană în decorul cehovian al prostiei de fiecare zi, pe fundalul timpului neaşezat al „tranziţiei“ româneşti. Următoarea metamorfoză, cea din Celelalte poveşti de dragoste, arăta un prozator dispus să cerceteze sentimentele dincolo de ridicolul lor, ca având o consistenţă şi o realitate proprie; preocuparea sa era miracolul realităţii unor sentimente demascate drept false în proza sa anterioară de către un narator suspicios şi crud.
Din aceste motive, romanul Matei Brunul nu are cum să nu surprindă: a avut loc o nouă metamorfoză, mai spectaculoasă decât cele anterioare, ameninţând să fie mai durabilă, dată fiind cristalizarea impecabilă a obsesiilo
