Se zice că viaţa bate filmul, dar uneori şi filmul bate viaţa. Mă rog, se bat reciproc...
În aceste zile, în cinematografele din România rulează o peliculă grozavă: „Despre oameni şi melci". Regizorul Tudor Giurgiu a speculat magistral o ştire apărută în presa de tranziţie. Uzina Aro din Câmpulung Muscel era pe butuci, directorimea şmecheră îşi negocia şpăgile pe marginea gropii, iar liderul sindical căuta soluţii disperate de salvare a fabricii şi, implicit, a locurilor de muncă. Ideea l-a trăsnit ca o revelaţie, prin rubrica de mică publicitate: o firmă cu sediul în Bucureşti caută donatori de spermă, plătind 50 de dolari pentru o „doză". Liderul sindical a calculat rapid: 50 de dolari x atâţia muncitori x atâtea „doze" = atâţia bani. Uraaaaa, uzina poate fi salvată! De aici începe un cocteil devastator de comedie şi tragedie.
Un regizor de succes are nevoie de scenarii de succes. Un scenariu de succes are la bază o poveste tare. O poveste tare poate izvorî dintr-o ştire grozavă. Iar iniţiativa unor muncitori de a dona spermă pentru a-şi salva fabrica este, din punct de vedere cinematografic, o ştire minunată. Una pe care nasul fin al lui Tudor Giurgiu n-o putea rata, aşa cum nasul fin al lui Cristian Mungiu nu putea rata povestea fabuloasă a exorcizării de la Tanacu.
Am văzut filmul lui Tudor Giurgiu şi depun mărturie că îşi merită marele succes de public. „Despre oameni şi melci" are parte de câţiva actori bine conturaţi - Dorel Vişan, Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu -, dar bagheta magică rămâne la regizor. El este cel care dozează extraordinar tragismul şi comicul unei tranziţii bolnave într-o ţară bezmetică. Şi cum norocul este de partea celor curajoşi, lansarea filmului s-a suprapus perfect peste grotescul caz „Oltchim - Dan Diaconescu". Mergeţi să vedeţi pelicula lui Tudor Giurgiu şi veţi înţelege mai bine această privatizare „de succ
